“Unde dai si unde crapã”

Din ciclul “Ironia sortii”

de Vasile CHELARU

Pe câteva foi de hârtie, cu colturile îndoite, erau însiruite numere de telefon, unele sub altele, precedate de numere de ordine, dupã fiecare fiind consemnate o serie de cuvinte, substantive comune si proprii, nume de persoane si denumiri de localitãti urbane si rurale, scrise cu litere de tipar, dintre care unele subliniate, altele tãiate nervos cu douã-trei linii orizontale, iar la finalul acestor subcapitole se evidentiau cifre urmate de multe zerouri. Din cuprinsul însemnãrilor o persoanã neavizatã greu ar fi încropit un text cu continut logic.

– Totul e sã fii organizat, a afirmat cu infatuare Ovidiu cãtre prietenul sãu, care îl privea fãrã sã-si ascundã admiratia. Am fãcut treabã bunã în câteva sãptãmâni! Dacã mai tine „afacerea” vreo douã luni adunãm mai mult decât fãceam în strãinãtate, în cîtiva ani de zile. Totul e sã simti omul. Dacã devine suspicios mai bine renunti si cauti altul. Oricum tara este plinã de creduli.

– Eu propun sã mai facem o pauzã, mãcar câteva sãptãmâni, cã bate la ochi. Cu cât sunt mai multe victime si „garda” se organizeazã mai tare. Apoi sã nu uitãm cã nu suntem singuri pe piatã. Metoda se foloseste de mai bine de un an. Pe mine m-a scolit unul din Bacãu, cu care am fost „pe camerã”. Avea stil omul, aproape cã nu dãdea gres. Stãtea cu fata în sus, pe patul suprapus, pusese o pãturã între paturile noastre si celelalte, ca un paravan pentru a opri zgomotul care venea de la colegi si vorbea toatã ziua la telefon. Fãcea câte o pauzã pentru a schimba cartelele, avea mai multe, lucra cu un vãr de-al lui în libertate, care mergea si lua banii. Cîstiga mai mult ca directorul puscãriei, a rãspuns Tiberiu cumpãtat.

– Tocmai de aceea trebuie sã ne grãbim, cã-i mare concurenta. Mergi pe mâna mea cã n-o sã-ti parã rãu. Am fost mult timp „afarã”, am lucrat cu oameni tari din Albania, chiar cu rusii. De la ei am învãtat sã planifici totul în cele mai mici detalii. Important este elementul surprizã si sã fim discreti, nu ne lãudãm, nu cheltuim mult. Ce spui?

– Sunã bine, dar am o presimtire rea. Decât sã mã întorc la „bulãu”, mai bine renunt.

– Cine nu riscã, nu cîstigã! Fii optimist, respectã planul si mergem la treabã! La urmãtorul cum facem? Vorbesti tu si merg eu la înaintare sau vorbesc eu si mergi tu sã iei banii?

– Vorbesc eu cãci am mai fost în satul acesta si as putea sã fiu recunoscut de careva.

– Perfect. Sã ne uitãm pe listã la numãrul unsprezece. Pe bãtrân îl cheamã Balan Costicã, are telefon fix, numãrul este notat în dreptul numelui. Are un bãiat pe nume Mihai, care locuieste în Pitesti si este profesor de matematicã. Mosul are „cheag”. Am pontul de la un prieten cu care am fost în Spania, consãtean cu el, care mi-a arãtat pe unde locuieste. Aproape de casa babacului este o scoalã. Dacã pune botul si dã banii, dupã ce i-am luat, las masina în curte la prietenul meu, vin cu autobuzul sau cu o ocazie, a doua zi mã întorc dupã masinã si gata. Vezi, totul este organizarea.

– O.K. Sã-mi dreg glasul ca sã pot vorbi corespunzãtor.

Tiberiu tusi de câteva ori, trase aer în piept, ridicã geamul masinii parcate de Ovidiu pe o fundãturã, feritã de zgomotul traficului infernal de la prânz, formã numãrul de pe „lista norocoasã”, ascultã încordat zgomotul apelului, repetat, dezamãgit cã nu ridicã nimeni receptorul.

– Nu rãspunde, o fi plecat de acasã, sopti el resemnat.

– Mai lasã-l sã sune, poate nu-l aude dacã o fi pe afarã, insistã Ovidiu.

Când se hotãrî sã închidã, vocea unui om în vârstã s-a auzit la capãtul firului:

– Alo, cu cine doriti?

– Bunã ziua! Domnul Balan?

– Da! Cine întreabã?

– Domnule Balan, sunt avocatul Teodor Niculescu si v-am sunat sã vã dau o veste mai putin bunã. Are legãturã cu fiul dumneavoastrã.

– Aoleu, cu Mihai? Ce s-a întâmplat?

– Mihai a fost implicat într-un accident de circulatie, la intrarea în Buzãu. Niste martori spun cã a intrat pe contrasens, probabil a adormit si a intrat în coliziune cu alt autoturism care circula regulamentar.

– Doamne fereste! s-a auzit vocea alarmatã. A pãtit ceva?

– Este stabilizat. Sunt la spital, la usa salonului. El mi-a dat numãrul dumneavoastrã de telefon. Mai rãu este cã o femeie din cealaltã masinã a decedat. Politia este deja aici, vor sã-l pãzeascã pânã se externeazã, ca sã-l prezinte la Parchet cu propunere de arestare preventivã.

– Fereascã Dumnezeu, doar n-a vrut sã se întâmple asemenea tragedie! Mã pregãtesc îndatã si caut pe cineva sã mã aducã acolo!

– Nu, nu este nevoie! Oricum nu vã lasã sã discutati cu el.

– Mi-l puteti da la telefon? Poate vorbi?

– Abia si-a revenit dupã anestezie. Sã întreb politistul dacã este de acord, mãcar sã-l auziti.

Ovidiu a ridicat degetul mare de la mâna dreaptã în sus, în semn de satisfactie, si-a depãrtat urechea de telefon, pentru cã stãtuse lipit de tovarãsul sãu ca sã poatã urmãri si el atent conversatia, a luat telefonul din mâna complicelui si cu vocea stinsã, cu gemete false de durere s-a adresat omului înspãimântat:

– Tatã, tatã, nu fi îngrijorat. Sunt bine…

– Mihai, dragul tatii, cum s-a putut întâmpla asa ceva?…

– Nu-ti fã griji! Ah, cred cã mi-am rupt coloana… Nu mai pot vorbi. Rezolvã cu avocatul…

Tiberiu si-a continuat rolul:

– Domnule Balan, aveti încredere cã fac tot ce se poate pentru fiul dumneavoastrã, dar am nevoie de ajutor.

– Sigur, spuneti la ce vã referiti!

– Avem nevoie de bani, pentru familia persoanei decedate, ca sã nu mai cearã daune materiale. Dacã rãmânem numai cu uciderea din culpã, fãrã pretentii financiare, se judecã în libertate, ia cîtiva ani cu suspendare, mult mai bine decât puscãria, nu?

– Bineînteles! Cîti bani trebuie?

– Pãi, ce sã spun! Mai trebuie si la doctori, de dus masina la service…Cu vreo 10000 de euro ne-am descurca.

– Asta cât înseamnã? Vreo patru sute de milioane! Pãi, este o sumã mare, nu am atîtia bani!

– Eu altceva nu pot face! Dumneavoastrã hotãrîti, numai sã nu vã parã rãu! Cîti bani aveti?

– Am în casã vreo douã sute de milioane.

– Adicã 20000 lei. Cam putin! Mai împrumutati de la cineva!

– Poate mai gãsesc la un nepot vreo zece mii, pentru restul trebuie sã merg la bancã.

– Sã spunem cã pentru început ajung 30000 lei, apoi mai discutãm. Ca sã nu spuneti cã nu-mi dau interesul…

– Dumnezeu sã vã dea sãnãtate! Cum sã vã trimit banii? La postã, la bancã?

– Nu, avem o variantã mai simplã. Lucrez cu un colaborator din orasul resedintã a judetului dumneavoastrã si l-as putea ruga pe el sã vinã. Puneti banii într-un plic, ori îi împachetati în ceva, eu am vorbit mai devreme cu el si mi-a spus cã tocmai vine spre Bucuresti, deci trece prin Buzãu. În jumãtate de orã ar putea veni în satul dumneavoastrã, undeva cât mai aproape de casã, într-un loc mai usor de gãsit, cum ar fi un magazin, o scoalã, primãria. Are o masinã albã, strãinã.

– La scoalã este cel mai bine, cã-i la 100 metri de casa mea. Pânã atunci merg la nepot sã iau diferenta de bani.

– Perfect! Mai am o rugãminte. Nu spuneti nimãnui despre evenimentul acesta, nici sotiei, nici nepotului. Lãsati telefonul alãturi, pe masã, vreo orã, douã… Nu stiu dacã mã întelegeti, dar nu este bine sã vorbim prea mult la telefon, apoi situatia fiind delicatã, trebuie sã avem mai multã grijã…

– Am priceput, stati linistit. Numai scoateti-mi bãiatul din încurcãturã.

– Fac tot posibilul. Bunã ziua!

– Bunã ziua!

Infractorii rânjeau încântati. Erau aproape siguri de o nouã reusitã, un alt om înselat.

– Vezi, exact cum spuneam. Totul este organizarea! Mai sunã o datã sã ne asigurãm cã a înteles ce l-ai sfãtuit, a recomandat Ovidiu. Eu merg sã mã întâlnesc cu mosul, ajung mai devreme ca sã fac o recunoastere a zonei, sã nu ne tragã vreo teapã. Dacã nu-ti dau telefon într-o orã, nu ne cãutãm, înseamnã cã au apãrut complicatii.

– Bine, ai grijã!

Tremurând de îngrijorare, fãrã a spune nimic sotiei care îl privea buimacã a luat banii pãstrati pe un raft dintr-un dulap, dositi printre haine, i-a pus într-o pungã de celofan, în care erau niste medicamente si a plecat grãbit, nu fãrã a o avertiza pe nevastã:

– Nu cumva sã umbli la telefon! Îl lasi cum l-am pus eu!

L-a convins usor pe nepot sã-i dea suma care-i mai trebuia, motivând cã schimbã acoperisul la casã, fãrã a i se pune vorbele la îndoialã cãci era cunoscut ca om serios si gospodar. A ajuns în fata scolii, unde astepta nelinistit. Dupã aproape cincisprezece minute a apãrut o masinã albã, cu numere strãine si volan pe partea dreaptã. Tânãrul cu aspect îngrijit, tuns scurt, cu haine de calitate, i-a fãcut pe loc o impresie bunã:

– V-a trimis domnul avocat? întrebã bãtrânul.

– Da, m-a rugat sã mã abat cîtiva kilometri. Aveti ceva pentru dumnealui?

– Da, aici în punga asta. Ce mai stii de Mihai?

– Nu cunosc nimic. Eu numai am trecut pe aici, c-am fost rugat. Nu-mi spune mie treburi de-ale lui. E om important, are foarte multe relatii…

– Am uitat sã-i cer un numãr de telefon. Cum sã mai vorbesc cu dânsul?

– Precis vã cautã el, stati fãrã grijã!

Dupã plecarea tânãrului a mers acasã. Nevasta îl astepta în poartã, cu privirea rugãtoare, tristã. I-a fost milã de ea si a pregãtit-o cu vorbe ocolitoare pentru vestea neplãcutã ce urma sã o primeascã. Bãtrâna a ascultat cu atentie si, spre surprinderea sotului, a fost chiar foarte calmã:

– Mie mi se pare cã ceva nu este în regulã. Cum sã nu sunãm la nora noastrã ca sã ne sfãtuim cu ea! Oricum ar trebui sã meargã la spital, sã-l îngrijeascã. Trebuia sã ne dea telefon, sã ne anunte. Doar este femeie desteaptã, nu ?! Hai sã dãm telefon la ei!

Degetele tremurau, cãutând într-un caiet numãrul bãiatului. Au apãsat pe taste cele zece cifre si a rãspuns imediat nora lor.

-Claudia, ce faceti mamã? a întrebat bãtrâna strãduindu-se sã rãmânã linistitã.

-Bine, mamã. Dar ce s-a întâmplat, cã am vorbit în urmã cu douã zile!?! Ati pãtit ceva?

-Nu, suntem sãnãtosi. Mihai ce face?

-Abia s-a întors de la scoalã. Pleacã mai târziu ca sã facã pregãtire cu cîtiva copii pentru un concurs. Asteaptã sã-l chem la telefon!

Balan Costicã a povestit de-a fir a pãr toatã întâmplarea. A înteles cã a fost înselat. Mihai a sunat la politie, prin numãrul de urgentã. Trecuse ceva timp de când tatãl lui a pierdut banii.

Ovidiu a ajuns la amicul pe care-l cunoscuse în Spania, a lãsat masina în curtea casei acestuia si a plecat cu un microbuz. La intrarea în drumul european, un echipaj de politie oprea autoturismele, câteva masini albe asteptau sã fie controlate. S-a întâlnit cu Tiberiu, i-a dat partea sa, pãstrând un procent pentru cel de la care a primit pontul. Ajuns în apartamentul în care locuia, la parterul unui bloc mai vechi, a pus banii într-o casetã cu un desen oriental, ce semnifica norocul. A zâmbit satisfãcut: „Parcã fac pui!”. De la plecarea sotiei, devenise mai ordonat. Aproape cã s-a obisnuit cu ideea divortului, dupã cum îi sfãtuia scorpia de soacrã-sa. „ Auzi, cicã as fi violent! Rele femei!”. A fãcut dus, s-a schimbat, îi plãceau hainele scumpe, apoi a chemat un taxi. Între timp a dat un telefon: „Iubito, ca un bãrbat bun si educat ce sunt, te invit la un restaurant, sã mâncãm ceva. Am avut o zi al naibii de grea!” Seara a fost romanticã, cu o cinã bogatã, bãuturã bunã, urmatã de o noapte pe mãsurã, garnisitã cu amor si un somn linistit. S-a întors în apartamentul lui a doua zi, aproape de prânz. Iubita îl lãsase dormind si plecase la serviciu. Era educatoare. A deschis usa de la intrare, cu miscãri lente, fiind încã istovit. Când a pãtruns în sufragerie, a rãmas pironit locului câteva secunde, incapabil sã înteleagã cã i se poate întâmpla asemenea grozãvie. Usile dulapurilor deschise, sertarele trase, pe jos haine, documente, înscrisuri. A mers tintã spre locul unde tinea caseta cu desenele orientale; i s-a oprit respiratia. Caseta, cu toti banii din interior, fusese furatã. Geamul de la dormitor era deschis, perdeaua ondulându-se usor datoritã curentului. S-a asezat pe un scaun pentru a-si aduna gândurile, pentru a alege solutia potrivitã. Era clar cã cineva care stia cã are bani l-a jefuit. Totusi nu vorbise cu multã lume, nu stiau multi ce preocupãri are, cu exceptia lui Tiberiu. Poate amicul la care lãsase masina, poate fosta sotie o fi pus pe cineva sã intre în casã sã se rãzbune, apoi o fi dat din gresealã peste bani, poate or fi intrat totusi niste hoti, la întâmplare! Erau prea multe întrebãri si nu era capabil sã le gãseascã rãspunsurile. Îl suspecta cel mai mult pe Tiberiu. S-a hotãrât sã nu-i spunã nimic, pentru a-i observa comportamentul, reactiile. Ceva trebuie sã-l trãdeze dacã este implicat. Totusi ar fi bine sã anunte politia, desi nu are nici o plãcere sã se vadã cu ei. Este adevãrat cã au trecut ani buni de când a fost cercetat pentru infractiuni comise în tarã, dar cunoaste mentalitatea politistilor; cine a comis o faptã penalã o datã, o mai face si a doua oarã. Apoi îi este rusine, are reputatie bunã, experientã infractionalã de la 13 ani, pregãtire în tãri mari din Europa, în prezent lumea îl considera important, cu masini puternice, haine de firmã, fete frumoase, cluburi de fite. Sã fie furat tocmai el!

Bãtãi în usã, tîrâitul prelung al soneriei, i-au întrerupt meditatia. A deschis îndârjit. Doi agenti de politie, în uniformã, tineri, asteptau la un pas de prag.

– Dacã ati folosit soneria, mai era nevoie sã si bateti? a întrebat neprietenos Ovidiu.

– Ne cerem scuze, dar este a treia oarã când venim si ne-am gândit cã poate ati pãtit ceva! Lumina era stinsã, o fereastrã era întredeschisã, de dimineatã tot insistãm, au explicat cu rãbdare agentii.

– Ce puteam sã pãtesc?

– Spre dimineatã o patrulã de jandarmi a prins doi indivizi în apropiere cu niste bunuri asupra lor, despre care credem cã sunt furate. Dupã ce au verificat zona, au vãzut o fereastrã de la apartamentul dumneavoastrã deschisã si s-a bãnuit cã ar fi intrat în apartament. Nu ati observat dacã vã lipseste ceva din casã?

„Dacã le spun de caseta cu bani, vor întreba de unde îi am. Dacã nu le spun si prostii de hoti s-au spart, mã vor întreba de ce nu am declarat furtul”, a evaluat repede situatia.

– E adevãrat cã am observat ceva dezordine prin casã, dar am bãnuit cã sotia a fost în lipsa mea si a mai luat din lucruri. Suntem certati, s-a mutat la maicã-sa pânã luãm o decizie. Chiar ne gândim sã divortãm. Dar hotii nu au spus concret de unde au furat? Ce bunuri ati gãsit la ei? a întrebat abil Ovidiu.

– Iatã ce propunere avem! Verificati cu atentie si vã asteptãm sã vã prezentãm lucrurile gãsite. De fapt noi am fost trimisi numai sã vã invitãm la politie, de dosar ocupându-se domnul comisar Preda. Aveti aici o invitatie, pe care scrie numele ofiterului si numãrul biroului. Sã nu întârziati mai mult de o orã, cã nu avem motive sã mai retinem suspectii, dacã nu lãmurim provenienta obiectelor. Ce situatie! În ce încurcãturã l-au bãgat niste idioti! Dacã tot au furat, cel putin de nu se lãsau prinsi! Cum s-o dea ca sã iasã basma curatã?! Era clar cã „gaborii” nu spuneau tot; poate, într-adevãr au fost trimisi numai pentru a-l identifica si chema la politie, iar cel care se ocupã de dosar cunoaste mai multe amãnunte. Cine o fi ofiterul acesta, cã pe „vremea” lui nu lucra acolo! De ce nu au spus nimic de bani? Poate erau mai multi hoti si i-au prins numai pe cei care nu aveau caseta! Or fi apucat s-o ascundã pânã a fi depistati! Ce fraieri! Nu avea cum sã nu se prezinte la ora la care a fost chemat, cãci ar fi creat mari bãnuieli.

„Am sã mã consult cu avocatul”, a hotãrât, în sfârsit, tânãrul. L-a telefonat, nu a rãspuns imediat, dar dupã aproape treizeci de minute a sunat el. Fusese în sedintã de judecatã. S-au întâlnit, s-a strãduit sã expunã cât mai clar situatia, despre banii furati motivând cã proveneau din strãinãtate si nu avea de gând sã mai dea multe explicatii, mai ales cã intentiona sã plece din tarã în curând si cercetãrile, procesul, i-ar fi stricat planurile. Au ajuns la sediul politiei cu întârziere. Ofiterul era tânãr si politicos. Nu arãta deloc cã îl suspecteazã de vreo ilegalitate, i-a invitat sã ia loc pe scaune vechi, cu schelet metalic.

– Clientul meu nu doreste sã facã vreo plângere, nu a fãcut o inventariere a bunurilor din locuintã, iar dacã cineva i-a furat ceva este dispus sã se împace cu persoana în cauzã. Are unele planuri si nu poate participa la procedurile de anchetã.

– În regulã, a spus amabil politistul, numai cã trebuie sã consemnãm aceastã scurtã declaratie.

– Sigur, a consimtit avocatul privind spre client, în semn de aprobare.

Lui Ovidiu i-a revenit curajul. S-au dus pe „apa sâmbetei” roadele muncii sale, dar mai important era sã scape de complicatii, ca sã o poatã lua de la capãt.

– Am terminat, putem pleca?

– Mai trebuie lãmurit un mic amãnunt, a rãspuns la fel de amabil ofiterul. Existã o persoanã care sustine cã are de recuperat o micã sumã de bani de la clientul dumneavoastrã. Dacã tot suntem aici, propun sã clarificãm si aspectul acesta.

– Poate mã confundati, a rãspuns Ovidiu indispus.

– Se poate, dar am fãcut mai întâi unele verificãri. La unul dintre indivizi a fost gãsitã o casetã cu o sumã foarte mare de bani. Pe casetã am descoperit urmele papilare ale suspectului si… ale dumneavoastrã, care nu întâmplãtor se aflã în bazele noastre de date. Deci, caseta vã apartine.

Usa s-a deschis pentru a pãtrunde în încãpere un agent însotit de un bãtrân:

– El este ticãlosul, a arãtat cu degetul Balan Costicã. Lui i-am dat banii!

Ofiterul de politie, la fel de amabil, a continuat:

– Ar mai fi ceva de spus. Însemnãrile dumneavoastrã din casetã ne-au fost de mare folos. În scurt timp vom aduce mai multi oameni care pretind cã le datorati bani, destul de multi. Recomandarea mea este sã nu vã faceti planuri pentru urmãtorii ani. Ah, era sã uit; felicitãri, sunteti bine organizat!