Silviu GEORGESCU
12 August 2013
Noptile de varã în Vaslui sunt plictisitor de linistite. Nu ai ce altceva sã faci în afarã de a te plimba prin oras de unul singur, dupã miezul noptii, când toatã lumea se retrage la odihnã în blocurile fierbinti.
Din Centru, m-am înfipt pe Bulevard, îndreptându-mã cãtre Spital, gândindu-mã cã voi gãsi pe cineva cu care sã mai stau la o vorbã. As fi ajuns prea devreme acasã, în Londra adorm mai târziu. Mai ales cã în Vaslui, unde e mai cald, aerul e irespirabil în apartamente, nu aveam chef de insomnie.
Nimeni pe stradã. Câteodatã trece o masinã, însã nimic altceva nu îmi distrage atentia de la liniste. Vreo câtiva taximetristi, toropiti de cãldura si de oboseala de peste zi, dorm în masini. Ei stiu cel mai bine cã într-o noapte ca asta nu are cine sã îi deranjeze, asa cã nu îsi pierd timpul.
E August, mã întreb unde sunt stranierii, cei veniti în vacantã, la fel ca mine. Or fi si ei obositi, îmi zic. Sau poate cã sunt în Rumz, clubul de vis-à-vis de Liceul cu Program Sportiv, pe lângã care trec. Se aude o muzicã prea comercialã pentru gusturile mele, prin ferestre se vãd lumini verzi si rosii. Estimez cã înãuntru sunt maxim zece persoane, asa cã îmi continui drumul.
Ajung în cartierul 13 Decembrie, sper sã întâlnesc pe cineva cunoscut. Nimeni nici pe aici, altãdatã erau pline bãncile. De dupã blocuri nu se aude nimic, doar greierii din iarbã si broastele de pe ses. Merg înainte, ajung aproape de Spital, se vede ceva activitate la magazinele de la poartã. Un grup mare de tineri care fac conversatie, par veseli. Nu recunosc pe nimeni, probabil cã sunt localnici de prin satele învecinate. Mã hotãrãsc sã-mi cumpãr o bere, trebuie sã trec printre ei sã intru în magazin, scot un salut din buze, atât cât sã-si dea seama cã sunt prietenos. Nu vreau sã le fiu subiect de caterincã, desi nu m-as da la o parte de la o provocare nonviolentã. Totul se consumã repede însã, nu mã bagã nimeni în seamã, asa cã intru iar pe tãrâmul linistii. Mã declar învins si deja mã gândesc la ziua de mâine. Lumea e obositã, îmi zic, asa cã mã îndrept spre casã.
Sansa mi-l scoate în fatã pe Marchidan, peste stradã de Rumz, stã cu ochii tintã la ferestrele colorate. “Salut. Ce faci, Marchidane?”, îl întreb bucuros. “Bine”, îmi rãspunde, apoi aratã spre club: “Ce-s luminile alea?”. “Sunt lasere, e o discotecã. Da’ un’ te duci?”. “Mã duc pânã la benzinãrie, sã-mi cumpãr o bere”. Benzinãria e la vreo douã minute distantã de mers pe jos, însã pentru Marchidan pare mai mult. Mã ofer sã-l însotesc, el acceptã.
Nu l-am mai vãzut demult pe Marchidan, pare acelasi, neschimbat. Se miscã si vorbeste în slow motion. Când merge, îsi târâie picioarele, fãrã sã le ridice de la pãmânt. “De la frig”, îmi zice, pe tonul plângãtor cu care vorbeste de obicei. “Am înteles. Pe unde mai stai, unde dormi?”, mai întreb. “Acum dorm în piatã, afarã, cã e cald. Iarna dorm la un Centru, are Primãria grijã de noi când e ger. Vara ne descurcãm, suntem vreo cincizeci de boschetari adunati”.
Sunt curios si-i pun întrebãri. Asa aflu cã numele sãu adevãrat e Costel Ciubotariu, are 44 de ani si cã e boschetar din 1997, de atunci stând numai în Piata Vidin, unde s-a ales cu porecla de Marchidan. Cel mai mult îl deranjeazã pustanii care locuiesc la blocurile de prin preajmã. “Vin si aruncã cu pietre în mine, mai ales când dorm, pentru cã-s boschetar. Eu nu pot sã le fac nimic, cã abia merg. Mai arunc câte o piatrã dupã ei sã mã lase în pace, apoi vin pãrintii lor si mã bat si ei, mai tare. N-am ce sã fac”, se plânge amãrât. “Pãi de ce nu le zici politistilor din piatã?”. “Le zic degeaba. Ei zic cã tot eu sunt vinovat, cã beau”. “Dar politistii cum se comportã cu tine?”, mai întreb. “Rãu, ãia de la Politia Localã. Câteodatã vin noaptea si ne bat, pe mine si pe încã doi care-s boschetari ca mine. Fãrã motiv, noi suntem de la tarã, nu avem mutatie în oras, sunt pusi sã ne batã”. “Dar oamenii din piatã, cum se comportã cu tine? Te plãtesc când muncesti pentru ei?”. “Da, îmi dau bani, îmi cumpãrã de mâncare”.
Trecem de Moarã, trei tineri au apãrut pe terasa din statia de autobuz, Marchidan se bagã în seamã: “Bunã seara, sã trãiti”. Se pare cã nu l-au auzit, asa cã mai face o încercare, ridicând usor tonul: “Sã trãiti, bunã seara”. Fãrã rãspuns nici de aceastã datã, desi au privirea îndreptatã spre el. Mã bag si eu: “V-a dat bunã seara”. “Bunã seara, Marchidan”, rãspund ei amabili. Erau cufundati într-o discutie, de aceea nu-l auziserã.
Ajungem la benzinãrie, un tânãr e dupã tejghea. “Bunã seara, sã trãiti, sã vã dea Dumnezeu sãnãtate”, îl urã Marchidan. “Salut, Marchidan. Ce vrei, bere?”, rãspunde gestionarul care pare foarte familiar cu clientul sãu. “Da, vreau o dozã”, rãspunde scotând doi lei. Scot si eu cinci lei si-i dau: “Cumpãrã-ti mai multã”. “Multumesc”, spune, apoi ia un pet. Îi rãmân cei doi lei pe care îi întinde tânãrului de la casã. “Luati, domnu’, s-aveti de-o cafea”, îl îndeamnã. Este refuzat politicos: “Tine-i pentru tine, Marchidan. Multumesc”. Amicul nostru nu se lasã si mai face o încercare, dar e refuzat la fel de politicos, asa cã nu mai insistã si iese, un pic nervos, nu înainte de a-l ura cum se cuvine pe gestionar: “Multumesc, bodaproste, sã vã dea Dumnezeu si Sfânta Maria sãnãtate la toatã familia dumneavoastrã”.
Din nou la drum, ne îndreptãm spre piatã, casa lui Marchidan. “Nu voia banii tãi”, îi zic. “Îl cunosc”, îmi rãspunde. “Vine cu mamã-sa la bisericã si-mi dã de pomanã, mâncare si bani”.
Mã simt bine în compania amicului meu. E un om plin de energie, în ciuda aparentelor, si de povesti. Îmi spune de aventuri amoroase cu o femeie care lucreazã la o pizzerie din oras. “Mã mai ia la ea acasã, vrea sa stau la dânsa, are casã la tarã. E despãrtitã de bãrbat, are copii la scoalã în Vaslui, stã singurã”. “Si tu nu vrei?”, întreb. “Nu stiu, uãi…”, rãspunde, zâmbind sugubãt.
Marchidan a fost cãsãtorit si a trãit cu sotia sa la Constanta. Are doi copii care au rãmas cu mama lor. Nu mai stie nimic de ei si pare resemnat cu asta. El însusi provine dintr-o familie numeroasã, au fost în jur de cincisprezece copii la pãrinti, dintre care jumãtate au crescut la orfelinat, inclusiv el. Nu pare sã-si aminteascã nimic de ei, câtiva au fost dati spre adoptie în SUA. Are un unchi bogat, preot la o mãnãstire de prin Neamt, se ocupã de o afacere cu obiecte de artizanat. Primeste pensie la domiciliul natal, în Gârceni, pe care o încaseazã o mãtusã de-a sa.
Pare cã s-a sãturat sã mai vorbeascã de el, asa cã schimbã la altii. “Ai vãzut? O murit Jean Constantin, sãracu’, uãi”, spune cu pãrere de rãu în glas. “Era bun, uãi. Si Dem Rãdulescu. Toti”, îsi aminteste. Acestia par sã fi fost idolii sãi. Trece la fotbal. “Ai vãzut ce bãtaie a dat Vasluiul la CFR Cluj? 4-0, uãi”, se aratã entuziasmat. “Mergi la stadion când e meci?”. “Da, când dã bilete gratis la peluzã. Când nu, mã uit de pe scãri”.
Ajungem în fata fostului magazin Central. Îsi aminteste brusc: “Uãi, am uitat punga cu salam. Trebuia s-o iau de la containerul din spate de la Independenta”. Mã duc sã o caut, nu o gãsesc, revin. “Cre’cã au luat-o gunoierii”. Mai are bere, iar asta pare sã-l mai linisteascã. Ne asezãm pe treptele de la Central.
Este ora patru, se aud câteva pãsãri, motoare de masini, se vãd câtiva oameni care se duc la lucru. Orasul începe sã se trezeascã. O femeie deschide un chiosc de pâine chiar lângã noi. Marchidan se duce sã o salute, se întoarce dupã câteva minute zâmbind: “E o femeie de treabã, de ce nu te duci sã vorbesti cu ea?”. Îi zâmbesc si eu.
Apare un bãrbat. Pare de aceeasi vârstã cu Marchidan, poate un pic mai în vârstã. Staturã masivã, în mânã are o sacosã de stofã, goalã. Se aseazã si cere o tigarã. “E bãiet bun”, mã introduce Marchidan. Dupã ce-si aprinde tigara, se deschide: “Am stat la sectie pânã acum. M-au bãtut pentru cã l-am înjurat pe unul de-al lor. Numai peste mâini mi-au dat”, spune, arãtându-mi bratele. Nu pare sã îl doarã si nu îi pasã nici mãcar de amenda pe care zice cã a primit-o, ci pare a avea mai degrabã un aer eroic: “Ãla se tot tinea de mine si l-am înjurat: <Ce vrei, uãi?>. Îi dãdeam si una, cre’cã. S-a speriat si a chemat duba. Le-am arãtat cã eu nu fac ce vor muschii lor”.
Marchidan scoate cei doi lei pe care îi fluturã în fata amicului sãu, ce pare hipnotizat la vederea bancnotelor. “Dã sã-mi iau si eu o cafea”, spune autoritar. Marchidan se dã imediat lângã mine. “Îs banii bãietului”, îi rãspunde în timp ce-mi face cu ochiul: “Tine-i, mi-i dai sã nu vadã el”. Nu mã asteptam la o asemenea reactie, bãrbatul mai cere o datã, mai putin autoritar de data aceasta. Marchidan rãspunde la fel, arãtând spre mine. Colegul sãu insistã, pe un ton rugãtor: “O cafea. Nu fi…”. Îl conving pe Marchidan sã-i dea si lui un leu, ceea ce si face, pe un ton triumfãtor: “Na, uãi, ia-ti si tu o cafea”. Amândoi par multumiti, fiecare si-a atins scopul.
Se lumineazã, din ce în ce mai multi oameni trec pe stradã. Le strâng mâna celor doi tovarãsi si le multumesc pentru compania oferitã, apoi mã îndrept spre casã. Ajung la intersectie la Buium, merg spre Confectii, apoi fac dreapta, spre Sf. Nicolae. Câtiva câini mã latrã de la o pubelã, par sã fi mâncat bine, cã au destulã energie. Pesemne cã m-au salutat, îi salut si eu. Pe Constantin Prezan e încã liniste, nu trece nimeni si parcã e mai putinã luminã. Sforãitul oamenilor ce încã dorm fac strada sã vibreze.
