de Corneliu BICHINET
Traian Sarambel decãzuse cumplit în ultima vreme. Slãbise si se cocârjise, iar bojocii aprinsi si scofâlciti îl lãsau. Nu-si mai gãsise loc în taraful în care tatãl sãu, Victor Sarambel, fãcuse legea timp de cincizeci de ani, pânã aproape de clipa mortii, la un iarmaroc în Crasna, chiar în timp ce cânta, secerat ca de mitralierã, îngenuncheat si prãbusit definitiv în pietrisul drumului, de-au avut ce povesti luni întregi tãranii si târgovetii care asistaserã neputinciosi la nemaipomenitul tragic eveniment.
Traian Sarambel trãise bine în umbra tatãlui sãu. Nu se omorâse cu cartea si nici nu era un lãutar strãlucit, umpluturã acolo, însã ifose, cam mari, destule. Cei din clanul Bolea, feciorii lui Vizante si-ai lui Coman l-au tãvãlit prin noroi dupã un bal tinut la Osesti, lãsându-l muruit în curtea magazinului din centru, fãrã mustiuc la instrument si-aproape fãrã nici un dinte în gurã, cu baritonul spart si distrus dusmãneste. Era clar si pentru el, în asemenea hal si cu astfel de tovarãsi nu mai putea cânta, cu altii nu stia cum sã ia legãtura, asa cã îl jeli pe tatãl sãu, îndelung, cu tristete si ciudã, bãnuind cã ceea ce urma pentru el, dupã ce Victor Sarambel murise, se profila astfel, fãrã orizont, cenusiu si alarmant, un fel de trai sãrãcãcios al celor care muncesc cu ziua pe la altii sau îsi cautã rostul prin tãri strãine.
Sedea pe prispa casei îngândurat si zdrobit de la bãtaia ce-o primise la Osesti, se hrãnea doar cu ceai, bors de urzici si stevie, duminica lobodã si, rar de tot, orez fiert. Scuipa sânge, iar gingiile rãnite pãreau din carne vie, opãrite. Talita îl îngrijea cum se pricepea ea mai bine, îi spãla putinele haine pe care bãrbatul le mai avea si se gândea cu groazã la venirea iernii, fãrã lemne, fãrã udãturã, fãrã nimic-nimic! Talita plângea sleit pe dupã casã de dorul si de jalea pentru Victor care, chiar dacã se mai îmbãta câteodatã, n-o bãtuse niciodatã si-i îndestula casa cu bani, cu vin bun adus de pe la petreceri, mâncare legatã în servete curate, ehei, fãrã a fi fost nevoitã sã munceascã o zi mãcar la CAP, fapt ce-o cam costa acum, ajunsã vãdanã, bãtrânã si fãrã pensie, cu-n nevolnic de flãcãu în bãtãturã, puturos, fãrã meserie, neînsurat si fãrã instrument muzical.
– Victore, Victore…! se jeluia aproape zilnic Talita, simtind cã-si pierde mintile. Cum ne-ai lãsat tu singuri si sãraci pe lume…!? S-ajungem noi, fruntea satului, la mila altora, batjocura celor pe care i-ai purtat pe la cântãri tãt judetul…!? De te-ai face oleacã pe aici, sã vezi cum ne amãrâm pe pãmânt, ai muri pe loc de supãrare…!
Era sãrbãtoare în sat. Primarul tinea întotdeauna ca de Sfântul Dumitru când se-alegeau oile si se desfãceau turmele s-aducã muzicã, lãutari de la oras, si dãdea de mâncare si de bãut la toatã lumea. La urmã se îmbãta si el, plângea de i se scuturau hainele pe trupu-i dolofan când îi cântau sãtenii în cor, care si cum putea, o romantã de prin pãrtile locului, cu autor necunoscut, dar învãtatã si de copii la scoala din sat, ceva legat de cãzutul si ruginitul frunzelor, de precaritatea si absurdul conditiei umane. Abia acum îndrãzni sã iasã din ogradã si bãiatul lui Victor, atent la cei din jur, urmãrind spectacolul cu teamã, vãzându-i pe ce de la fanfarã, beti morti si cu ochii bulbucati de cât suflaserã în alãmuri. Nu s-a luat însã nimeni de el, fostii tovarãsi bãtându-se acum între ei,de la bani, se-ntelege. Careva dintre organizatori îl îmbie si pe Traian Sarambel sã se-aseze pe un colt de scaun si-i puse dinainte mâncare si bãuturã, ca la toti ceilalti.
– Mãnâncã, Traiane, bea si te distreazã, cã atunci când trãia Victor, ehehe…! Vorbele omului furã astupate de o rafalã rebelã de vânt.
Traian Sarambel molfãi rusinat un colt de colac muiat în bors sleit de pasãre. Un dinte ce i se clãtina de la bãtaia cu pricina se gãsi sã-i cadã taman acum, rostogolindu-se pe masã, pânã în partea cealaltã, unde mânca îngrozitor de repede, clefãind, Marghioala, gheboasã si cu mustãtile bine arcuite, ca la jandarmi, ca de n-ar fi avut tîte, greu si-ar fi dat cineva seama cã-i fatã sau femeie. Îsi zâmbirã stingheriti unul altuia, parcã si bucurosi cã-s doi la masa aceasta, mai departe de lume, într-un colt. Au ciocnit paharele cu vin, iar fata lui Manglã, zis Cocalinã, se-apucã iar de mâncat, temãtoare cã i-ar fi putut trage cineva castronul cu bors de dinainte.
Traian Sarambel mai bãu un pahar de vin. Începu sã-i fie cald si parcã nu-l mai dureau asa de tare nici dintii. Bãu si Marghioala, cu ghiortãieli, lacom. Fata lui Manglã îi fãcu chip cu ochiul bãrbatului stirb de dinaintea ei, provocator si deavolesc, apoi trecu la mestecat mãsline. Luã si Traian douã cãcãreze, apoi renuntã, lãsând-o pe vecinã sã se sature si ea odatã în an. Cei din neamul lui Manglã erau calicii satului, iar Marghioala si slutã pe deasupra. Mai bãu Traian câteva pahare si se apropie de fata lui Manglã, la început cu ferealã, apoi direct, fãrã înconjur, pânã se trezirã jucând si ei dupã orchestra adusã de la Vaslui. Cum erau aproape cu totii beti, sãteni si oficialitãti, cei doi n-aveau a se rusina de nimeni. Oricum, în transa bahicã generalã, fiecare-si vedea de-ale lui, tinând sã sadã lângã Matei Tabachere, primarul lor care cânta acum la un cioclej de porumb pe post de microfon, ceva în englezã, dansând din solduri ca negrii din junglã, dans ce deveni, automat, al satului lor, fiecare încercând sã-l imite în „în englezã” pe Tabachere, însã era greu de tot, pentru cã limba aceasta nu prea se mlãdia ca a noastrã… În fine, era grozav! Marghioala se dezlãntui într-un show pãcãtos din buric uitând o tîrã de cocoasa sa, si de barba si mustãtile bine altoite. Cum-necum, cei doi iesirã din curtea cãminului cultural îmbrãtisati si, cum mergeau destul de greu, intrarã la casa lui Manglã, zis Cocalinã, prin locul unde ar fi trebuit sã fie poarta… A lui Manglã, toti, erau la spectacol, asa cã, Traian Sarambel se cuibãri cu Marghioala pe-o lavitã uriasã, de-a curmezisul, consumându-si pãtimasi prima lor noapte de dragoste. Si ultima…!
Un cocos candriu cânta isteric în pragul usii bordeiului ce tinea loc de adãpost pentru numeroasa familie a lui Manglã, zis Cocalinã. Traian Sarambel, om în toatã firea, bãtând spre patruzeci de ani, bâjbâi mahmur cu mâna dreaptã în jur si sãri ca ars când dãdu de obrajii ca raspila, pãrosi si bubosi ai celei ce zãcea inertã si clampã, dezgolitã dizgratios alãturi de el, pe-o pãturã în dungi decolorate. Coastele îl înteparã îngrozitor, însã Traian reusi sã se dezmeticeascã, amintindu-si ceva-ceva, un cuvânt arhicunoscut si repetat obsedant în cântecul „englezesc” al primarului, „ Love”.
Manglã, zis Cocalinã, sedea cu un par urias în mânã, iar fratii Marghioalei, fãcând gesturi obscene spre goliciunea surorii lor mai mari, pãreau în culmea fericirii, bãnuind cã e rost ori de-o bãtaie pe cinste, ori de petrecere pentru împãcãciune. Veni aproape imediat si preotul, cam crunt la înfãtisare dupã chermeza pe care o binecuvântase cu tot sufletul ieri, de Sfântul Dumitru. Dascãlul Tomozei avea în picioare încãltãrile nevestei lui, pe care le încurcase la plecarea de-acasã, pe prag, iar în loc de cadelnitã, flutura haotic un lampion afumat si cu sticla spartã…! Slujba se tinu cu toti cei ai familiei Manglã în picioare si cu cei doi pãcãtosi, Traian si Marghioala, îngenunchiati si speriati. Careva o aduse de acasã si pe mama lui Traian, soacra-mare, s-asiste la ceremonial, însã biata femeie lesinã în curte, întelegând cã de aici încolo sfârsitul ei nu putea a fi prea departe. Când îsi reveni, Talita se smuci din îmbrãtisarea bãloasã a lui Manglã si iesi pe poartã cu basmaua cãzutã pe spate, rãzboinicã si vocalã:
– La mine n-ai ce cãuta cu bãrboasa si mustãcioasa asta…!Bãi Cocalinããã, eu nu mã fac neam cu voi niciodatã…! Niciodatã, nici moartã, lua-v-ar…!
Lui Manglã îi ziceau cei din mahala Cocalinã dupã ce se întorsese acesta din Italia, unde prinsese un sezon bun la cules de struguri, cu ani în urmã. Fuseserã mai multi din sat, la întoarcere fiecare încercând sã arate cã a fost mai grozav ca altii si cã agonisise o avere. Manglã tãia piroane cu oarece dibãcie, însã într-o duminicã i s-a înfundat, s-a fãcut de râs si Cocalinã a rãmas!
– Bãi, Manglã, când îti vine, bã, masina aceea pe care ti-a dat-o patronul acela al tãu pentru bunã purtare, cât o tin ãstia la vamã, cam de multisor, cã doar nu-i tanc…!? Tiberiu Stevie astepta de mult ziua aceasta a confruntãrii, fiind vecini si dusmani de-o viatã, ca între veri buni ce erau.
– Asteaptã, tu, si-ai sã vezi…! Manglã parã rãutatea lui Tiberiu Stevie, cu un aer misterios, însã celãlalt nu se lãsã intimidat.
– Ai tu masinã, cum am eu elicopter! Spui minciuni, vere…! Pãi, dacã patronul meu, care se ocupa cu cocaina, nu mi-a dat un sfant în plus, al tãu, un tãran, cu vie, de unde sã-ti dea…!? Ai auzit tu de cocainã, mãi, mincinosule…!?
– Eu…!? Manglã sãri ca ars. Tu..!? Fãcu spume la gurã. Pãi, nouã ne dãdea Fabricio trei feluri de mâncare si ca desert câte-un castron cu cocalinã… Cât vroiam… Râsete, veselie mare, mai ales la cei tineri. Încãierare si dusmãnie pe viatã… si Cocalinã i-a rãmas porecla lui Manglã, ajuns acum socru mic si cu ginere în casã.
Cu tot cu Traian Sarambel erau treisprezece la masã. Casã grea la Manglã, zis Cocalinã, grea de tot. Manglã si cu nevastã-sa, zece copii, plus acum ginerele, asa cã se impunea un regulament. Sedinta începu chiar din a doua sãptãmânã.
– Asa nu mai merge…! Manglã se vroia grav si autoritar, gândind cã-i bine sã-i ia maul ginerelui sãu din prima, ca la meci. În casa asta…! Bãrbatul fãcu un gest teatral cu mâna, ca si cum le-ar fi arãtat celorlalti o gospodãrie întinsã si temeinicã, acareturi nesfârsite, vite cu duiumul si mai ales cosere cu grâne. În gospodãria mea…! Aici, eu comand!
Nimeni nu sufla. Toti îi stiau de fricã lui Manglã. Redusã la minte si emotivã, Marghioala scãpã un pârt subtire si prelung. Cei mici pufnirã involuntar în râs, spre dezastrul lor fizic, toatã furie lui Manglã abãtându-se asupra lor, asa, ca intimidare pentru ginerele sãu, care rãbufni neasteptat de categoric.
– Cocalinã, dacã ai ceva cu mine, de ce bati, bãi, copiii!? Ce ti-am fãcut…!? Zi acu ce te doare! Ce, n-ai curaj…!? Manglã sãri ca un arc si puse mâna pe mãciulia cu care bãtea toba. Ridicã mãciulia, însã Traian i-a strâns beregata si l-a înãdusit ca pe un boboc de ratã.
– Ce …!? Manglã îsi bulbucã ochii, speriat de ce se putea întâmpla cu autoritatea sa. În casã la mine!? EU…Aleiii…! Atâta vã spun!
Seara, Traian Sarambel dormi acasã, acasã la ai lui. Fãcu baie, iar Talita îi tãie un pui de gãinã si mâncarã amândoi. Apoi, au plâns amândoi. Talita tinea la bãiatul ei, cum era el, nevolnic, asa cã-l sfãtui sã se-ntoarcã acasã.
– S-a întâmplat, s-a întâmplat! pãru bãtrâna întelegãtoare. Esti bãrbat si tu… si-apoi, voi bãrbatii, se stie, sunteti prosti cu totii…! Cum vedeti un cur gol, gata…! Tãcurã mult. Într-un târziu femeia oftã si-ncheie ce începuse. Ti-am reparat baritonul… Poti încerca. Am vorbit cu mosul tãu, cu Sandu. Ai sã mergi cu ei. Pe bani mai putini acum… Dacã Victor nu mai este….! Au cântare si de Crãciun, si de Anul Nou. Tot asa de Sfântul Ion si de Boboteazã, o cumetrie la Crasna si ce-o mai da Dumnezeu. Uite, ai aici un milion, arvuna, si dã-mi buletinul pentru prinsoare! Vezi si tu, poate nu-i faci si vreun plod. Cu ea aici, dragul mamei, nu vii! Eu cu mustãcioasa nu pot dormi în aceeasi odaie. Da tu…!? Traian râse. Râse cu mama sa. Pentru prima datã de la moartea tatãlui sãu.
– De mamã, ce sã zic,dragoste mare…!? Parcã am fost orb. S-o vezi cum fornãie, zici cã i-o focã în cãlduri…! Sigur a rãmas grea. Mã rupe, nu alta. Noroc de cei mici ai lui Manglã cã ne pândesc, altfel ar fi vai de mine…! S-au mai dres lucrurile. Întors cu baritonul reparat la casa socrului sãu, plin de bunãtãti cumpãrate de la magazin, Traian Sarambel cãpãtã prestigiu. Îsi adusese de-acasã un telefon mobil si cãsti pentru ascultat muzicã, ceea ce nu se pomenise în casa lui Cocalinã. Mâncau toti, invariant aceeasi mâncare, bors cu de toate, legume, cartofi si fasole, fiecare cu lingura, furculita si strachina lui. Felul doi era gãtit din varzã muratã, fie friptã pe plitã, fie cãlitã. Cam fãceai crampe, însã nu mai conta. Ceva grãunte se mai gãseau. Rãmânea problema lemnelor. O rezolvã Traian. Tãie un nuc si-un visin bãtrân din grãdina tatãlui sãu, mai dãrâmã un gard vechi, asa cã pânã la sãrbãtori aveau cu ce se încãlzi. Manglã n-avea ce face, sesizând cã raportul de forte îi este defavorabil acum, încerca sã se impunã altfel în fata ginerelui sãu, simtindu-l si-n bani si pe val, odatã împãcat la atâtea cântãri.
– Si ce te-ai gândit sã faci, tatã, cu banii pe care ti-i dã Sandu în urma cântãrilor…!? Vãd cã nu bei, nu fumezi. Deh, aici – ochii bãrbatului se rotirã semnificativ – vorba ceea, ca la pension, ai tot confortul…! Cât era el de obraz gros, Cocalinã, simti cã a cam exagerat pomenind de confort. Deh, ca la noi…!
Traian Sarambel nu-l bãgã în seamã. Ascultã muzicã în cãsti, apoi fãcu o pârtie spre WC si ocupã locatia mai bine de-o orã fãcându-i pe ceilalti membri ai noii sale familii sã se usureze care pe unde o apucat, pe dupã copaci ori de-a dreptul în ogradã, ca eliberati de-o grea povarã. Manglã fierbea. Nu dormi întreaga noapte si iesi pe întuneric afarã, sã prinsã rând la umblãtoare, unde ginerele legase de-o sârmã un sul de hârtie igienicã, provenit de la ajutoarele U.E. Manglã luã aproape jumãtate de sul si-l vârî în buzunarul de dinãuntru al hainei, zâmbind siret, propunându-si o strategie ascunsã pentru recãpãtarea pozitiei dominante în fata alor sãi.
Ninsese frumos tare. Linistit. Copiii satului au luat vacantã, iar edilul Tabachere, stiind cã-n primãvarã vin alegerile, îi umplu de daruri. La Manglã se mâncau napolitane si eugenii, banane si portocale! Marghioala îngurgita tot, apoi ca apucata fugea dupã casã si se opintea sã-si astâmpere greata.
– Cinea-ar fi crezut!? Dupã atîtia ani…! Ai vãzut, puterea lui Dumnezeu…!? Marghioala, asa cum e ea, ne-a înnemurit cu Victor, cu Victor Sarambel si-o sã ne facã si bunici! Pirpirie si cuminte, truditã si vlãguitã de nasteri si de viata-i grea, sotia lui Manglã se bucura, amãgindu-se cu perspectiva neclarã a unui trai mai bun, dupã ce Traian l-a strecurat si pe socru-sãu în taraful lui Sandu Mãgutã. Se vor aduna niste bani în casã, asa cã iarna putea fi oricât de grea…!
Aporcãnitei le dãdu trei care cu lemne curmate gata, pe datorie, tocmindu-i sã-i cotorascã si sape via în primãvarã, ceea ce n-avea sã se mai întâmple niciodatã, datoritã evenimentelor ce-aveau sã se precipite curând-curând.
Cântarã la Albesti, de Crãciun, apoi umblarã cu vãlãretul flãcãilor pânã noaptea târziu, în douã ianuarie. Bãieti de oameni gospodari, multumiti de lãutari, flãcãii care i-au împãcat au plãtit corect si s-au înteles ca si la anul, dacã vor fi sãnãtosi, sã-i împace tot pe ei. Manglã n-a bãut. N-a bãut de fricã. Traian n-a bãut nici el, atent ca verii sãi sã nu-l coseascã iar în bãtaie. S-a fãcut parte la fiecare. Traian a plecat dupã sãrbãtori cu zece milioane si Cocalinã cu opt. Bani grei. Atîtia bani nu intraserã în casa lui Cocalinã niciodatã de când se întorsese în urmã cu cincisprezece ani din Italia. S-au îmbrãcat si ei, au mai cumpãrat fãinã si-un nagît de purcel, asa cã ce cîstigase socrul lui Traian s-a cam dus.
– Bãi, Traiane, da tu nu te simti deloc? Ce, esti print aici, ca la hotel…!? Tu nu dai niciun ban în casã!? Sau, ce, esti mare de-acu, aici la mine…!? Ia vezi…!
Se certarã toatã ziua. Traian se duse la casa pãrinteascã si-i dãdu nouã milioane mamei sale. Schimbã un milion la magazin, le cumpãrã celor mici dulciuri, câteva pâini si-a doua zi intrã cu viclesug în casa socrilor sãi, cu gândul sã-si ia baritonul agãtat ca un pãcat în grindã si, la primul moment prielnic, sã plece definitiv din sãrãcia asta. Nu-l mai dureau nici coastele asa de rãu, iar gingiile i se dreseserã. Îl mai tinea în piept, da nu chiar ca dupã bãtaie. Traiul în casa lui Manglã, zis Cocalinã, îi iesise pe nas. Nu mâncase atâta varzã muratã întreaga sa viatã, iar mirosurile pe care le înghitise toatã iarna l-ar fi putut face sã concureze cu sanse mari de cîstig cu cei pe care-i vãzuse el la televizor cã-i învatã pe altii tehnici de supravietuire.
– Mama voastrã, de mârlani, sã trãiesc eu de sapte luni ca la puscãrie!? Sã vã suport eu râgâielile si bãsinile voastre puturoase si-acum sã vã dau si bãnisorii mei munciti cu-atâta greutate…!? Nici mort…!! Plec! Fug! Mã spânzur!
Manglã urcase baritonul în pod si-l încuiase într-o ladã veche. Îsi zâmbi în barbã, cântãrind din ochi instrumentul ce strãlucea de atâta vechime si frecus. Manglã îl evaluã. Evaluã si cam cât a mâncat si-a dormit la el bãiatul lui Victor Sarambel. Îsi zâmbi si mai larg. Iesea în cîstig. Rusinea fetei n-o mai punea la socotealã. Nu era cine stie ce… Dacã nãstea, Marghioala avea sã aibã si ea un ban al ei, alocatia, ajutor social – o avere -, si-apoi, unde cresteau atîtia, mai putea creste si-un nepotel. Le brodise bine Dumnezeu!
Coborî pe scarã fluierând. Dãdu nas în nas cu ginerele sãu. Acesta împãrtea dulciuri la copii, iar Marghioalei îi adusese un batic înflorat. Hot mare, Traian ãsta, gândi fulgerãtor Cocalinã, însã nici eu nu-s chiar asa de prost…!
– De ce l-ai ascuns, bã…!?
– Sã nu-l strice copiii! Rãspuns sec.
Bãrbatii se privirã crunt. Care pe care. Se bãturã parte în parte. Mai voinic, Manglã pãrea sã învingã, însã Marghioala – ce-o fi fost în capul ei -, îi trosni tatãlui sãu douã vãtraie peste cap de-l culcã la pãmânt. Terminã treaba, încet, temeinic, Traian. Apoi s-au culcat fiecare rãcorit în felul sãu.
Era prima zi de Paste. Aveau pe masã nafurã, ouã rosii, vin, cozonac si pascã. Pãrea a fi totul în regulã. Traian îi spusese lui Manglã sã nu meargã cu Sandu Magutã la cântare, a doua si a treia zi de Paste, c-a gãsit el, mai bãnos, în altã parte, la Ivãnesti, cu bãietii din Valea Mare. Ginerele le adusese si-un miel, asa, ca de împãcãciune, le spusese de dimineatã cã-i pare rãu cã s-au încãierat, însã treaba aceasta n-avea sã se mai întâmple în veci. Era clar, îi pãrea rãu.
Mâncau toti. Unii carne cu hrean, altii ciocneau ouã ori muiau cozonacul în lapte. Marghioala rupea, mânca din toate.
– Mai usor, tatã, o sfãtui întelegãtor, Manglã, numai ca sã se intre în vorbã! Ai grijã, sã nu-l îneci pe nepot…! Se întoarse spre Traian, de parcã atunci l-ar fi observat. Acesta stãtea întins pe pat, cu mâinile sub cap, asculta muzicã în cãsti, detasat, sigur pe el. Astepta.
– Hai, mamã, hai si mãnâncã si tu cu noi…! Soacrã-sa tãcu, fulgeratã de privirea tãioasã ca un brici a lui Manglã.
– Ce, bã, te trezesti pe vremea lui Victor, când aveati de toate si cântam noi toti ca prostii sã vã îmbogãtim pe voi…!? Acum esti la mila mea. Dacã vreau sã-ti dau, mãnânci, dacã nu mori ca un câine de foame.
– Câine ai zis…!? Traian se ridicã în capul oaselor, pus pe hartã. Câine, bã…!? Bãgã mâna dupã sobã si scoase un ziar botit în care era împãturit ceva. Bati si tu douã piei cu-n bãt si zici cã esti lãutar!? La ce cânti tu, bã…!? Nu asteptã rãspuns. Desfãcu tacticos ziarul. Mâncati miel, ha!? Ati avut voi miel vreodatã de când sunteti, calicilor…!? Ham. Ham, ham! Uite, bã, v-am tãiat un câine cã asta meritati voi, nu miel! Grijania mamei voastre de nenorociti…!
Traian se strecurã printre ei. Cei mici râdeau si hãmãiau precum câinii, crezând cã-i un joc, femeia lui Manglã lesinã lângã sobã, iar Marghioala trãgea sã moarã, cu matele întoarse pe dos, sub privirile îngrozite ale lui Manglã, zis Cocalinã.
– Tine-ti greata, tatule, mã rog tie sã nu lepezi copilul cela pe care-l ai în burtã…! Aoleo, oameni buni, sãriti, cã ne-a spurcat criminalul lui Sarambel…!
Soarele juca pe drum. Era ora prânzului. Pomii sãrutau cu florile lor aerul încãlzit si jucãus. Un cuc pripit se-amãgea de pe turla bisericii, cerând tovãrãsenie. Sigur pe el, Traian Sarambel, cu o lalea ca o ranã în buzunarul de la piept al hainei noi ce-o purta se îndreptã spre casa în care copilãrise si unde stia cã-l asteaptã, în sfârsit cineva pe care putea sã-l iubeascã. Din urmã se-auzeau voci stridente. Cucul de pe turla bisericii îsi gãsi în sfârsit registrul pe care putea sã se strige clar si sustinut.
