UN BUCHET DE GÂNDURI BUNE

Vasile CHELARU

SI POLITISTII AU AMINTIRI În fiecare an, luna martie debuteazã cu o agitatie febrilã. Încãlzirea si dezmortirea naturii, primele semnale de primãvarã aduse de modestele raze de soare, ghioceii vestitori de vreme seninã, traditionalul mãrtisor, sunt doar câteva argumente în favoarea uneia dintre cele mai asteptate perioade dintr-un an. Totodatã, pãstrând o minunatã traditie, în luna martie aniversãm mamele, prietenele, iubitele, sotiile, colegele, toate femeile cãrora le oferim flori si urãri dintre cele mai trainice, însotite de aprecieri rostite fãrã sfialã, mãrturii de dragoste, de admiratie, pentru frumusetea, bunãtatea, fragilitatea, discretia, suferinta, generozitatea, sacrificiul, dãruirea, rãbdarea si multe alte calitãti cu care Dumnezeu le-a înzestrat, pentru a supravietui într-o lume uneori prea asprã, dominatã de falsi puritani. Pentru cã prin fata ochilor îmi trec chipuri ale unor oameni dragi, printre care si femei care în anumite etape ale vietii si-au lãsat amprenta pe segmente ale destinului meu, influentîndu-mi favorabil evolutia si amplitudinea sufleteascã si intelectualã, le adresez sincere multumiri. Mai mult de atât, luna martie este cea mai nimeritã ocazie de a deschide ferestrele sufletesti pentru a elibera sentimentele de pretuire ca sã zboare libere, pentru a duce cãtre oameni mesajul imaculat al recunostintei. Din aceste motive voi scrie, la scurt timp dupã data de 8 martie, despre doamna doctor Rodica ERIMIA. Mai mult ca sigur, în câteva rânduri nu voi reusi sã cuprind dimensiunea personalitãtii si carierei profesionale a doamnei doctor, deci intentia este de a-i atrage de partea mea pe cei care au cunoscut-o, numerosi pacienti, colegi, amici si prieteni, ca împreunã sã-i oferim într-o modalitate atipicã un buchet de gânduri bune.

Gânduri bune de la oameni frumosi

La scurt timp dupã absolvirea Academiei de politie eram chinuit frecvent de viroze urmate de dificultãti în respiratie si pneumonii, unele sechele purtându-le fãrã voia mea si astãzi. Bãnuiam cã o vulnerabilitate nativã, asociatã cu tratament anterior ineficient, cu neglijentã si expunerea frecventã la frig în perioada de instruire militarã si profesionalã m-au adus în rândul oamenilor cu afectiuni pulmonare. Un coleg cu vechime mai mare în institutie m-a recomandat doamnei doctor RODICA ERIMIA, pe atunci sefa Sectiei de boli pulmonare a Spitalului de Adulti din Bârlad. Nefiind obisnuit cu atmosfera spitalului, am rãmas instantaneu surprins de modestia interiorului saloanelor, din clãdirea pe care o cunoastem cu totii, dar si de înfãtisarea bolnavilor, astenici, palizi, cu respiratia suierãtoare, cu tuse seacã, lungã, istovitoare, dependenti de inhalatoare si medicamente. Aveam sã constat cã unii erau de mult timp în evidentele sectiei, fiind internati de opt-zece ori pe an. Tin minte cã un pacient din apropierea orasului Murgeni, pe nume Gojeneatã, un obisnuit al spitalului, voinic, spiritual, simpatic, comunicativ, m-a abordat prietenos, iar dupã ce i-am relatat simptomele mi-a prezis toate medicamentele si schema de tratament ce urma sã le primesc. Aproape cã s-a confirmat diagnosticul si tratamentul, la fel procedând si cu alti nou-veniti.

Printre puzderia de suferinzi se fãcea remarcatã o femeie cu halat alb, mãrunticã, cu pãrul grizonat, cu un chip frumos, cu fata albã, care nu a permis anilor cuprinsi în cele sase decenii de viatã sã compromitã ceea ce natura a creat cu atâta bun gust. Avea vocea clarã, cuvintele fiind rostite echilibrat, ferm si limpede, asculta cu rãbdare pe fiecare bolnav, consultându-i pe toti cu atentie, fãrã deosebire, iar când îi mai certa pe unii care nu respectaserã recomandãrile precedente, cãuta ca vorbele sã nu-i rãneascã, stiindu-i deja pedepsiti de maladii sau chiar de propria lor ignorantã. Îmi amintesc cum m-a povãtuit sã mã feresc de frig, sã acopãr capul pe timp rãcoros, iar pentru a pricepe mai bine unele afectiuni ale corpului uman, relata impresii despre experienta si practica medicalã orientalã, cãci avea multe lucruri de povestit ca urmare a cãlãtoriilor fãcute prin tãri de pe toate continentele. Mi-a înteles teama de niste injectii despre care stiam cã sunt foarte dureroase si mi-a prescris tratament perfuzabil, m-a fãcut sã înteleg cât este de frumoasã profesia de medic si cât de important este ca medicul sã fie în acelasi timp si om, si profesionist. Viata m-a purtat apoi în preajma mai multor doctori, într-o mare parte dintre ei descoperind calitãti profesionale si însusiri sufletesti speciale, iar undeva în interiorul meu am crezut cã doamna doctor RODICA ERIMIA a proorocit sã am sansa de a întâlni medici valorosi, sã-i înteleg si sã le respect devotamentul fatã de aceastã nobilã profesie.

Când am aflat cã încetase raporturile de muncã cu spitalul, prin pensionare, am încercat pãreri de rãu. La câtva timp am întâlnit-o pe stradã, pe trotuarul din fata C.E.C.- ului, am salutat-o si mi-a rãspuns cu întârziere. Dupã ce m-a recunoscut mi-a mãrturisit cã i-a slãbit vederea, dar nu s-a plâns, era la fel de echilibratã, chiar am remarcat cã pãstrase o bunã vigoare a trupului si a mintii.

Au mai trecut niste ani fãrã sã o reîntâlnesc. Într-o zi mã aflam la trecerea de pietoni, dinspre Biserica Domneascã cãtre Primãrie, asteptând culoarea verde a semaforului pentru a traversa. În partea opusã am remarcat-o pe doamna doctor. La schimbarea culorii semaforului, concomitent cu semnalul acustic, am grãbit pasul si m-am îndreptat cãtre dumneaei. Abia fãcuse primii pasi, când, simtindu-mã cã mã apropii, a schitat un gest de a se feri.

– Cine esti? Ce vrei? a întrebat alarmatã.

– Vreau sã vã ajut sã traversati! am rãspuns cãutând sã o linistesc.

– De ce sã mã ajuti?

– Pentru cã si dumneavoastrã m-ati ajutat când am avut nevoie!

I-am spus numele si imediat chipul i s-a luminat. Mi-a recunoscut vocea si si-a amintit de mine:

– A, tu esti! Lucrezi la politie, nu-i asa?

– Da, mã bucur cã v-ati amintit!

– Cum sã nu-mi amintesc! Stii de ce m-am speriat? Ascultã ce mi s-a întâmplat! Am fost în Bucuresti, la sora mea, si în timp ce mã plimbam, în apropierea „Arcului de Triumf”, un individ mi-a smuls un lãntisor din aur de la gât si a fugit. Dacã eu nu mai vãd bine, nu am putut sã mã feresc! Ce as fi putut face într-o situatie ca aceasta? Am explicat care sunt procedurile de sesizare, de cercetare a faptelor penale de acest gen si a dat din mânã în semn cã i se par greoaie si obositoare. Mi s-a permis sã-mi duc la capãt simpla misiunea ce mi-am asumat-o si am urmãrit-o cu privirea un timp pentru mã asigura cã, cel putin pentru câteva minute, as putea sã o feresc de necazuri.

La începutul acestui an, am fost informat de colegii de la dispeceratul subunitãtii cã doamna doctor ne-a adus la cunostintã faptul cã un individ a încercat sã o însele printr-o convorbire telefonicã, dar fãrã a reusi. Infractorul a avut nesansa sã vorbeascã cu o femeia cãreia vârsta i-a afectat puterea fizicã, vederea, dar nu inteligenta. Am fost multumit cã nu a picat în plasa escrocilor, cã nu si-a pierdut perspicacitatea.

În urmã cu câteva zile, o veche si bunã cunostintã, doamna Dana Pascal, cu care purtam o convorbire telefonicã, a avut inspiratia de a-mi spune cã a vizitat-o pe doamna doctor si cã a pomenit si numele meu.

– Dacã vreti sã vorbiti cu dânsa la telefon, spre searã vã pot suna! Ce ziceti? a venit propunerea din partea cunostintei mele.

– Sigur cã m-as bucura! am rãspuns deja nerãbdãtor.

Când a sunat telefonul si am vãzut pe afisaj numãrul Danei am simtit cã m-am întors în timp cu aproape douãzeci de ani, când nu dãdeam importantã vicleanului Cronos, care în goana lui prin Univers presarã peste noi pulberea care transformã fizionomia, încãrunteste pãrul, gârboveste trupul. Asteptam sã-i aud vocea.

– Ce mai faci domnule, cum sã-ti zic, cã nu mai stiu ce esti acum?

– Sunt bine, am rãspuns încercând sã evit formule rigide de adresare.

– Lasã, lasã, spune-mi, esti general? a continuat sã mã întrebe, lãsându-mã sã ghicesc dacã glumeste ori chiar exprima o simplã curiozitate.

– Nu, nu am ajuns general.

– Ei, dar ce esti?

– Numai colonel, dupã gradele militare, echivalente celor de la politie.

– Bine! Ce mai spui? Cred cã în oras este liniste!

– Da, facem tot ce este posibil sã pãstrãm linistea, am rãspuns.

– Foarte bine! Ne mai vedem prin parc dupã ce se încãlzeste vremea. La revedere!

Scurta conversatie, simplã si obisnuitã, a reprezentat mai mult decât o însiruire de întrebãri si rãspunsuri. Vocea la fel de plãcutã si echilibratã, judecata limpede, optimismul cumpãtat, iscusinta dialogului, au evidentiat valoarea si experienta de viatã a doamnei doctor RODICA ERIMIA, un tezaur acumulat cu trudã în anii de studii, în spital, la conferinte, în bibliotecã. Nu stiu dacã voi mai vorbi cu doamna doctor, nici prin parc nu sunt sigur cã o voi reîntâlni, poate peste un an, în luna martie, o voi auzi la telefon, dar dincolo de exprimarea aparent sententioasã doresc sã-i oferim astãzi, noi cei ce am cunoscut-o, un buchet de gânduri bune, urãri de sãnãtate si liniste sufleteascã. Sã nu uitãm cã „Un zâmbet sau o vorbã bunã spusã unui bãtrân este a-i dãrui o zi mai mult din viatã.” ( Vasile Conta).