Acum 27 de ani, în decembrie 1989, România trãia clipe de încordare. Metaforic vorbind, capacul oalei suferintelor urma sã sarã în aer, chiar dacã linistea domnea pe strãzile localitãtilor mai mici. Era însã o liniste aparentã, la fiecare colt de stradã pândeau forte ostile formate din patrule de securisti, militieni si gãrzi patriotice, care cu ochii în patru priveau si acolo unde erau trei sau mai multe persoane în grup, imediat erau legitimate si, dupã caz, sãltate fãrã nicio explicatie. În schimb, mai ales noaptea, aparatele de radio erau butonate cu febrilitate pe posturile externe ce transmiteau în limba românã, pentru a fi la curent cu posibilile noutãti.
În pofida unor contestatii, cum cã miscarea din România ar fi fost produsul unor forte strãine, nu se poate nega clocotul ce se instalase în întreaga tarã, sãtulã pânã peste cap de asa-zisele “beneficii” ale regimului condus de Ceausescu.
Miscarea, indubitabil, trebuia sã înceapã la Iasi, unde exista nucleul revolutionar, posibilii participanti, oameni de toate vârstele si profesiile si, nu în ultimul rând, studentii vitriolati de propaganda nationalist-comunistã. În atare conditii omniprezenta securitate, adicã politia politicã comunistã avea sã descopere filonul revolutionar, folosindu-se si de trãdãtori. În acelasi timp, mãsurile de securitate au fost maxime: patrule în tot orasul si în special în zona centralã, desfiintarea statiilor de tramvai din Piata Unirii, instalarea cuiburilor de mitralierã, pregãtirea unor puncte de aterizare pentru elicoptere (marcate cu vopsea fosforescentã pe clãdirile plate, în special cãmine si grãdinite de copii) si nu în ultimul rând mascarada cu Dinamoviada de tir. În acest sens au fost adusi la Iasi cei mai buni trãgãtori din securitate si militie sub camuflajul competitiei cu pricina. În acest sens, în ianuarie 1990 am cercetat personal calendarul sportiv al FR Tir si cu stupoare am aflat cã respectiva competitie se desfãsurase în vara anului 1989 la Poligonul Tunari din Bucuresti. Este cert cã sub acoperirea competitiei de tir s-a dorit realizarea unui masacru în cazul în care miscarea s-ar fi derulat aici la Iasi.
Între timp, nucleul de revolutionari ieseni avea sã fie informat cã la Prut rusii mataserã importante forte militare interventioniste, ceea ce implica o mare rãspundere pentru siguranta tãrii. Cum, pe 14 decembrie câtiva dintre revolutionarii de frunte din Iasi au fost arestati, miscarea nu s-a mai putut declansa. De precizat cã Iasul trebuia sã fie semnalul miscãrii nationale, iar tãvãlugul urma sã se dezvolte sub forma “Sfintei Cruci” adicã – Iasi, Timisoara, Cluj, Brasov, Bucuresti, Constanta. Odatã aprinsã fãclia revolutiei urma sã se dezvolte în toatã tara.
Fiind siguri cã actiunea de la Iasi este contracaratã, fortele regimului au fost mutate rapid la Timisoara, celãlalt pol al manifestãrii. În grabã, asa-zisii concurenti de la tir au plecat valvârtej din hotelul Unirea din Iasi, dar unii dintre ei si-au uitat printre altele treningurile cu inscriptia Dinamo.
Ce a urmat se cunoaste prea bine si în urma cãruia s-a produs masacrul de pe treptele Catedralei din Timisoara si din alte puncte fierbinti ale orasului de pe Bega.
Zãgazul odatã rupt, cascada nu mai putea fi opritã. Sute de mii de oameni din întreaga tarã au iesit în stradã la apelul revolutionarilor care, la ora prânzului, în 22 decembrie 1989, au ocupat televiziunea românã.
Realitãtile vremii îmi cer sã mai fac unele precizãri legate de teroristi si în special cei strãini, implicati în actiunile acelui decembrie sângeros. Astfel peste 32.000 de asa-zisi turisti sovietici au intrat la începutul lunii decembrie prin vãmile estice ale României. Ei erau doar bãrbati bine croiti ca înãltime si fortã si de regulã între 30 si 40 de ani. Apoi, în vestul tãrii am avut parte de oaspeti din Ungaria si acest lucru este confirmat de monumetele ridicate în câteva unitãti militare maghiare de la granita României si în care sunt inscriptionate urmãtoarele cuvinte: “Glorie eternã bravilor militari maghiari cãzuti în revolutia româna în decembrie 1989”.
O mãrturie deosebitã avea sã fie fãcutã de cãtre fostul senator Paul Jerbas, colonel în armata românã care, confesându-se unor apropiatI, avea sã spunã cã primele avioane intrate în România dupã 22 decembrie 1989 au fost cele Libiene si ele au aterizat pe aeroportul international Mihail Kogãniceanu de lângã Constanta. Misiunea lor era aceea de a ridica mortii, rãnitii si supravietuitorii aflati în România si care din ordinul lui Gadhafi, tiranul Libiei, au avut misiunea de a face scut în jurul dictatorului Nicolae Ceausescu.
Revenind la desfãsurarea miscãrilor din România, precizez cã, din pãcate, strãdaniile adevãratilor revolutionari au fost deturnate, începând cu dupã-amiaza zile de 22 decembrie si, apoi, în etapa imediat urmãtoare. În rândul manifestantilor de bunã-credintã si-au fãcut loc în primul rând informatorii securitãtii, dar si indivizi frustrati din esaloanele 2 si 3 ale regimului comunist. Astfel, idealul revolutiei a fost întinat, iar cârma ei confiscatã de politruci cu vechi state de serviciu în aparatul de partid si de stat comunist scoliti la “Fabrica” de cadre “Stefan Gheorghiu”, numitã pompos Academie.
Valul de entuziasm post-decembrist s-a diluat lãsând în urmã multã durere, lacrimi pentru cei aproape 1200 de martiri si pentru alte mii de rãniti.
Adevãrul despre ucigasi nu s-a aflat nici pânã în prezent. În schimb, s-a instalat haosul si bunul plac care a fãcut din România o tarã aproape neguvernabilã. Au fost demolate la propriu si la figurat principalele ramuri ale economiei nationale, dar au fost amputate si celelalte sectoare ale vietii noastre sociale. Într-adevãr, în biata noastrã tarã s-a instalat o democratie “originalã” sub stindardul trandafirilor rosii.
Acum, când se împlinesc 27 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, primul gând trebuie îndreptat cãtre martirii ce s-au jertfit si cãtre rãnitii ce au avut de suferit si sã vãrsãm o lacrimã crestineascã. Este de datoria noastrã, a tuturor, sã nu îi uitãm, iar acest îndemn sã fie si pentru cei care vor veni dupã noi. În al doilea rând, sã solicitãm cu toatã forta glasurilor noastre sã se finalizeze, de cãtre justitia românã, dosarul Revolutiei si tragerea la rãspundere a vinovatilor. Dupã cum este de datoria factorilor responsabili la nivel national sã clarifice pãienjenisul din jurul categoriilor de revolutionari si toti impostorii sã fie demascati si sã înapoieze contavaloarea foloaselor de care au beneficiat.
La acest capitol as dori sã redau opinia doamnei Ana Filoti, mama eroului vasluian, cãpitan – post mortem, Claudiu Filoti, care declara: “A trebuit sã umblu 4 ani, sã bat drumurile Bucurestiului, ca sã pot obtine ceea ce era legal, dupã moartea copilului meu. În cele din urmã, niste apropiati mi-au spus ca sã încerc imposibilul si sã-l abordez direct pe secretarul de stat pentru revolutionari atunci când coboarã din masinã si intrã în clãdirea guvernului. M-am asezat în genunchi în fata lui si l-am implorat sã rezolve doleantele pe care le solicitam în punerea în drepturi ale jertfei odorului meu. În acelasi timp, mã întreb cum au reusit asa-zisii revolutionari vasluieni sã intre în posesia documentelor, dar mai ales a numeroaselor favoruri de care se bucurã. Îi întreb prin intermediul ziarului Vremea Nouã si, totodatã, sã îmi spunã în ce a constat revolutia din Vaslui si care au fost faptele lor de vitejie în comparatie cu jetfa copilului meu si a celorlalti 21 de vasluieni. Unde îi actul de dreptate?”.
Dupã cum evolueazã lucrurile în tarã, dreptatea cerutã de mama eroului Filoti nu va fi restabilitã niciodatã. Oricum, autoritãtile statului rãmân inerte nu fac si nu vor face nimic.
Asadar, tristã aniversare, udatã doar de lacrimile urmasilor celor pieriti sau rãniti, dar “binecuvântatã” de huzurul profitorilor “de chilipiruri post-revolutionare”.
Ia aminte, natie românã!
Profesor Milutã Moga
