Motto:
„De Crãciun, toatã dragostea și bucuria pe care o dãruiești celorlalți se întoarce, în mod miraculos, înapoi. Cu cât dãruiești mai mult cu atât vei fi mai iubit.”
John Greenleaf Whittier
Orașul aratã, în luna decembrie, ca un tãrâm fermecat, un colț dintr-o lume bunã, ocrotitã de zâne și personaje de poveste. În fața primãriei se gãsește un brad înalt, cu multe cutii învelite în ambalaj pentru cadouri, iar becurile multicolore, aprinse devreme, revarsã de sus în jos o cascadã luminoasã, strãlucitoare, la care se adaugã prezența unor personaje îndrãgite, care strãjuiesc cuminți, fãrã a se sinchisi de copiii care le îmbrãțișeazã emoționați, zâmbind inocent în dese fulgere de blitzuri, aplauze și vorbe de alint. Alba ca Zãpada, piticii prietenoși și un Moș Crãciun voinic, cu pieptul înainte și un sac imens în spate, completeazã acest tablou magic, de care locuitorii se vor bucura și anul viitor, în luna ianuarie, vreo zece zile.
La vreo cincizeci de pași, un alt colț de vis, cu cabane din lemn la care se vând gogoși, fructe, vatã de zahãr, jucãrii, amintiri, apoi un carusel, un alt brad, o scenã cu un ecran uriaș, pe care apar și dispar eroii din povești, totul sub un mozaic luminos, feeric și muzicã de colinde, înaintea sãrbãtorilor de iarnã, care vor veni cam dupã douã sãptãmâni.
Prin mulțimea de adulți și copii, ferindu-se de jandarmi și polițiști locali, copiii strãzii gustã lacom din aceste momente: cerșesc, se îmbrâncesc, furã de pe tarabe, profitând de neatenția vânzãtorilor, mai primesc câte ceva din milã, dar nu destul ca sã-și cumpere tot ce-și doresc, unii neavând bani nici pentru soluția de pus în pungile din care trag nãuciți, cu privirea rãtãcitã și mersul șerpuit.
Claudiu are unsprezece ani, este blond, cu ochii albaștri, are hainele curate, iar ghetele mai mari și sparte, le-a primit de la o vecinã. N-a crescut dintotdeauna pe strãzi, chiar se gândește cu plãcere la timpul când tatãl sãu venea acasã, obosit și cherchelit, cu bradul cumpãrat pentru cei patru copii care-l așteptau cu inima la gurã, scotocindu-l prin buzunare, pentru a gãsi dulciurile mult așteptate. Nu aveau de unde ști cu câtã trudã câștiga banii din care le cumpãra mereu pomul la Crãciun, dulciurile și mâncarea, neglijându-se pe el, pânã în ziua în care, rãpus de o boalã vicleanã, de supãrare și neputințã, rãmas fãrã slujbã, cu multe datorii, a murit. Mama n-a putut sã-i creascã, banii câștigați cu ziua fiind prea puțini, așa cã a plecat sã lucreze în strãinãtate, lãsându-și odraslele în grija bunicii, bãtrânã și neputincioasã, care mai degrabã avea ea nevoie de ajutor. Doi dintre frați, mai mari, lucreazã pe unde pot și câștigã câte un ban, dar el și sora mai micã o duceau cel mai greu. A ales sã se descurce, a cunoscut copii asemenea lui, uitați de pãrinții plecați prin lume, orfani, trimiși la cerșit și furat, deprinși sã mintã, sã-și apere câștigul, sã supraviețuiascã pe strãzi, în canale încãlzite, în parcuri, garã, autogarã, hãituiți de cei de la care cerșeau, de asistenți sociali și polițiști, care credeau cã un pat curat și-un blid de mâncare la centrele de primire ale minorilor pot înlocui cãldura vorbelor, alinturilor, mângâierilor pãrintești. Este adevãrat, hoinãrind prin oraș și cãutând prin pubele, nu gãseau ce le oferea statul, pentru scurt timp sau în plasament familial, dar libertatea de a se rãzbuna pe viața asprã și grea ei cred cã o au numai pe strãzi. Ca în fiecare iarnã, adreseazã celui de sus din nou aceeași dorințã: “Aș vrea sã-l revãd pe tata, sã-l îmbrãțișez când aduce bradul, iar el sã-mi turteascã nasul și sã mã mângâie pe cap!”, se ruga bãiatul, cu gândul la tatãl lui care obișnuia, când venea acasã, sã-i punã degetul pe nas, apãsându-i-l, dupã care îi ciufulea cu mâna pãrul blond și încâlcit. Era convins cã la un moment dat, sãrbãtoarea Crãciunului va crea o magie prin care visul sãu se va împlini.
Deodatã, ochii ageri și vicleni ai copiilor l-au fixat pe un bãtrân, îmbrãcat elegant, cu palton, cãciulã din blanã de miel, cu un baston în care se sprijinea, cu fizionomia unui om instruit, exprimând liniștea unei existențe fãrã griji. Se deplasa destul de bine, cu pași mãrunți, siguri, și probabil cã i-ar fi fost mult mai ușor sã meargã dacã nu ar fi avut în cealaltã mânã o sacoșã mare, plinã cu cumpãrãturi, pe lângã care atârna și o borsetã, ținutã de o curea, cu degetele mâinii care prindeau și baierele sacoșei. Pe acest om, Claudiu îl recunoscu, cãci de mai multe ori, lui și altor bãieți, le cumpãra fructe, dulciuri sau mâncare, spunându-le cã le oferã în amintirea bãiatului sãu, pierdut prea devreme, subliniind hâtru cã nu le va da niciodatã bani cu care sã-și cumpere otrãvuri pe care sã le inhaleze. Fãrã cuvinte, printr-un limbaj clar, al privirilor, micii derbedei au conceput un plan pe care Claudiu l-a înțeles. Urma, ca într-un moment potrivit, sã-i distragã atenția bãtrânului, sã-l atace, sã-l jefuiascã, fãrã a ține cont de omenia doveditã de acesta, tot timpul. Trebuia sã facã ceva, sã-și determine camarazii sã renunțe la intenția perfidã, sã-l ajute pe cetãțeanul nevinovat, cu sufletul generos, pe care-l îndrãgise, însã nu avu când sã gãseascã o soluție. Vagabonzii nu puteau sã piardã ocazia, cãci aleea pe care se deplasa omul era pustie, iar clipele erau prețioase pentru ei; unul mai voinic l-a izbit cu umãrul, în spate, fãrã milã, cu sete, apoi, când bãtrânul s-a prãbușit icnind nãucit de durere, altul l-a lovit cu piciorul în piept, iar altul i-a smuls borseta. Claudiu s-a grãbit sã intervinã, a alergat spre cetãțeanul cãzut la pãmânt, sã-l apere cu trupul, cu puterea sa, l-a apucat pe unul dintre golani de brațe, observându-i intenția de a lovi, furios, cu pumnul, strigând:
– Ajunge, nu-l mai loviți!
L-a auzit pe cel care asigura paza avertizându-i sã fugã, apoi toți au dispãrut, în diferite direcții. A rãmas lângã bãtrân, chinuindu-se sã-l ridice, cu ochii inundați de lacrimi fierbinți, de milã, de rușine, de vinovãție, cãutând sã deslușeascã de pe buzele lui, tremurânde, cuvinte ce nu puteau sã iasã. A observat la câțiva pași o siluetã, alerga spre el, iar culoarea gri a hainelor și mai ales cascheta l-a înspãimântat. Trebuia sã scape, nu-și putea dovedi nevinovãția, nu l-ar fi crezut nimeni, își spunea în timp ce alerga înfricoșat, simțind cã este urmãrit, aproape de a fi atins pe umãr. Ajunsese pe trotuarul aglomerat, iar strigãtele urmãritorului: “Hoțul, prindeți-l!”, îi diminuau șansele de a nu fi prins, așa cã a sãrit în stradã, fãrã a ține cont de mulțimea de mașini, care se deplasau cu vitezã în ambele sensuri, zgomotul claxoanelor și lumina farurilor zãpãcindu-l și mai mult.
Într-o clipã coșmarul a luat sfârșit; o loviturã puternicã în șold l-a proiectat pe asfalt, gustul sãrat al sângelui, o durere în tot corpul, glasul unui șofer care se scuza cã n-a avut timp sã-l observe, fețe strãine deasupra sa și un somn lung, prea lung…
***
Dupã mult timp a visat. O lume frumoasã, case luminoase, chipuri de oameni fericiți, cãrora dorințele le fuseserã împlinite, de regii magi, întâmpinați cu versuri de colinde și bucurie. Deodatã un moș cu barbã albã, haine roșii, cu privirea blândã, însoțit de un bãrbat, al cãrui chip nu-l observa, s-a oprit lângã el și i-a zâmbit blajin. A dispãrut în tainã, iar o mânã caldã l-a mângâiat prin pãr, apãsându-i cu degetul pe nas. A deschis ochii, privind dezorientat, amețit, gestul fiindu-i cunoscut. O femeie cu halat alb a rostit bucuroasã: “Și-a revenit!”. Zãrea mai clar, oameni strãini, dar prietenoși, iar lângã ei bãtrânul pe care încercase sã-l ajute, ce continua sã-i mângâie buclele încâlcite, i-a apãsat iarãși nasul:
– Credeam cã am sã fac Crãciunul, și anul acesta, singur! Am multe surprize pentru tine, apoi într-o casã mare e bine sã locuiascã și un copil.
A știut dintotdeauna cã sãrbãtorile de iarnã aduc daruri neprețuite celor buni…
Vasile Chelaru
