În comuna Dagâţa este o bisericuţă aflată la hotarul dintre trei judeţe. Drumul este foarte greu, iar când plouă, nu se poate ajunge nici cu o maşină de teren. Cu toate acestea, credincioşii vin pe jos, indiferent de vreme, în fiecare duminică.
„Călugărul trebuie să se acomodeze. E ca un ostaş, merge unde e nevoie. Dacă nu simţi foamea asta şi dorinţa care te cuprinde, te plictiseşti şi la Sfântul Mormânt. Cum spunea părintele Paisie – dacă gândul îţi e stricat, oriunde vezi ceva stricat, bolnav, şi te descurajezi“.
În biserica din pământ, lumina trece prin geamurile care ţin loc de vitralii ca printr-o sită. Razele se cern ca dâre înguste până pe peretele opus, transformând icoanele într-un mozaic dominat de albastru, care pare să vibreze, cutremurat de undele de căldură emanate de soba micuţă din colţ. Părintele Cleopa se reazemă de peretele de lângă sobă şi-şi freacă mâinile apăsat. Are, peste sutana neagră, încă o vestă, un fes apăsat până deasupra frunţii şi o pereche de opinci atât de lânoase încât îi fac talpa piciorului să pară de trei ori mai mare. Faţa îi e împodobită de o barbă care pare îngheţată, dar în spatele ei se ascunde o bucurie greu de mascat care se revarsă de fiecare dată când părintele explică, într-un grai cald, ce l-a împins să lase totul şi să vină la piatra de hotar din capătul judeţului. La Cetate.
„Am vorbit cu Înaltul (n.red. – mitropolitul Teofan) şi mi-a spus că e dorinţa lui ca în locul acesta, mai retras, să se păstreze firul rugăciunii“.
De trei ani şi jumătate, la Cetate, în comuna Dagâţa, la hotarul dintre Neamţ, Iaşi şi Vaslui, părintele Cleopa şi încă un călugăr împletesc neîncetat firul rugăciunii.
