S.O.S… Vremea nouã vã prezintã astãzi o poveste despre dragostea de animale, mai exact despre cea de câini. Mihaela Manu, o ziaristã cu state vechi în presa localã, mãrturiseste cã atunci când era micã nu iubea deloc animalele. O întâmplare însã i-a schimbat total perceptia si a fãcut-o sã spunã: “nu numai oamenii, ci si câinii sunt cei mai buni prieteni ai mei. Cei sase cãtei pe care îi am sunt <<copiii> mei si vreau sã aibã o viatã decentã”. Despre ce întâmplare este vorba si cum vrea sã-si vadã <<copiii>> fericiti, cititi în rândurile urmãtoare.
“Nu am iubit deloc câinii pentru cã în copilãrie am citit într-un almanah cât de periculos este pãrul de pisicã. Am transferat pericolul la toate animalele. De fapt, pentru cã bunicul meu a avut în copilãrie si adolescenta mea cal, am iubit dintotdeauna caii. Asta pânã în ziua în care fiul meu mi-a adus de la o fermã din Bãrãgan o cãtelusã de douã luni. Am crescut-o în casã, apoi în garajul apartamentului în care ne-am mutat si în curtile a trei familii care au vrut, în timp, sã ne-o gãzduiascã pe Lizuca. Zilnic o plimbam în lesã prin oras. A devenit o bucãticã din mine si o iubeam ca pe un membru al familiei. A fost pe moarte de douã ori, i-a cãzut blana si era toatã numai rãni. Am descoperit în timp cã ea a preluat de la mine totul. Pe atunci nu credeam si nu stiam cã slujitorii rãului fac vrãji menite sã distrugã familii, orice. Însã n-am murit nici eu, nici Lizuca. Dacã n-ati vãzut cum plânge un câine, vã pot spune eu cã plânge exact ca noi, oamenii. Lacrimile îi curg nefiresc de des, un potop. Asa a plâns Lizuca mea în ziua în care am rãmas cu ea acasã în timp ce familia a plecat la mare, în vacantã. Eu am rãmas sã-i supraveghez trecerea “dincolo”. Nu mai putea sã stea pe picioare, era un spectacol înfiorãtor: numai bube cu puroi si piele fãrã blanã. Am dus-o în brate din garaj pânã la etajul, doi unde locuiam. Am lãsat-o în sufragerie, în fata usii. A fãcut deodatã un salt, ca o cãprioarã, zburând vreo doi metri spre canapeaua mea cea nouã si roz. Am lãsat-o plinã de toate unsorile pe care le avea pe piele, dacã asta era ultima ei dorintã. Am aprins lumânãri, ca sã-i luminez drumul spre lumea cealaltã si o priveam plângând în hohote. Nu mai reactiona, nu se putea misca, era în comã, dar plângea odatã cu mine. Deschidea ochii din când în când si mã privea. Plânsul ni s-a unit, asa cum ni se uniserã cândva si inimile. Îmi semãna întrutotul. Lizuca era extrem de energicã si în loc de frumusetea fizicã avea o frumusete de ansamblu ce venea din ochii ei ageri ca si ea. Nu stiam pe atunci cã toti câinii seamãnã cu stãpânii lor. Acum stiu. Observ asta mereu pe stradã atunci când vãd un câine cu însotitorul sãu.”
“Lizuca simtea si trãia, ca si mine, totul”
“Dupã noaptea de veghe si plâns în care am crezut cã trãiesc despãrtirea de Lizuca, ea si-a revenit. Dis-de-dimineatã, a început sã se miste, sã meargã, sã mãnânce, sã vrea sã trãiascã. Cred cã dragostea mea mare pentru ea a salvat-o. Încet-încet a început sã-i creascã blana, a devenit în douã-trei luni ca nouã. Pãrintii mei, care îmi recomandaserã sã o abandonez într-o pãdure, “cã râd oamenii de mine”, au fost uimiti sã o vadã în scurt timp cu blana frumoasã, de parcã ar fi iesit de la un coafor al câinilor. Au trecut anii, iar Lizuca mea mi-a fost alãturi pânã în ziua când, grãbitã si plinã de griji, m-am dus în curtea casei proaspãt cumpãratã de pãrintii mei, unde ea îsi avea, în sfârsit, propria cãsutã, fãrã sã-i dau atentie. Ah! Nu mai locuiam cu ea si credeam cã este fericitã la curte. Nu prea mai aveam timp pentru ea, pentru cã se nãscuse Centrul Veronica, iar acesta însemna totul pentru mine. Atunci, ultima datã când am vãzut-o, am intrat si am iesit în fugã pe poartã. Am zãrit-o de abia dupã ce am plecat, prin geamul din spate al masinii, privindu-mã tristã, dezamãgitã. Din acea clipã a dispãrut pur si simplu. Am cãutat-o zile întregi prin împrejurimi. Am asteptat-o, dar n-a mai venit. Plecase probabil sã îmi caute dragostea ce o tinuse în viatã. Lizuca simtea si trãia, ca si mine, totul. Uitasem. Am descoperit atunci, încã o datã, cã regretele noastre sunt pe gratis si inutile. De atunci câinii, nu oamenii, sunt prietenii mei cei mai buni, desi as merge numai în genunchi sã pot simti într-o zi altfel”.
“Bat la inima voastrã de dragul cãteilor mei”
“Au trecut anii si în ultimul decembrie, în prima zi de Crãciun, m-am mutat într-o cãsutã, la câtiva kilometri de Vaslui. I-am primit mostenire si pe Max, si pe Lola, doi câini minunati, care se bucurã atunci când intru pe poartã si care îmi oferã afectiunea pe care noi, oameni grãbiti fiind, nu mai avem timp sã ne-o oferim. “Sã le dau drumul sã plece sau pãstrati câinii?”, ne-a întrebat propietarul atunci când ne-a predat cheile. Cum era sã las câinii fãrã casã si casa fãrã câinii ei. Câinii acestia fac parte din minunata cãsutã de la Portari. Pe Lola am gãsit-o, atunci când m-am mutat, cu capul zdrobit si fata plinã de sânge. Cineva îi dãduse cu toporul în cap pentru cã mânca gãinile vecinilor. De foame. Pânã sã mã mut, un timp îndelungat nimeni nu a deschis poarta sã îi dea mâncare. Nu credea cã va supravietui. Asa, cu capul despicat în douã, Dumnezeu a tinut cu ea. Astãzi Lola este mamã. A adus pe lume pe 29 ianuarie cinci cãtei si o cãtelusã, care au supravietuit gerului nãprasnic al acestei ierni. Cãteii ei mi-au alungat tristetea din inimã, dar deja au coltii mari si o sug pe Lola, fãcându-i rãni. Sunt mari. Au nevoie de câte un stãpân bun si care sã le poarte de grijã. Pentru cã ziarul Vremea nouã mi-a oferit posibilitatea sã vã vorbesc si a venit la Portari sã vadã cãteii, atunci când am cerut sã mã ajute în aceastã situatie, vã rog: dacã nu aveti un cãtel în curte sau dacã vã lipseste un prieten adevãrat, adoptati unul dintre <<copiii>> Lolei. Am renuntat la tot ce eram odatã, pentru cã sufletul meu era mult prea trist. Acum, la Portari, speranta a înflorit în inima mea. Frumusetea si linistea de aici îmi dau putere. Acum sunt cu adevãrat tãrancã, asa cum m-am nãscut si m-am simtit întotdeauna. Sunt fericitã, desi am intrat în povestea asta tesutã din minuni, care, ca sã poatã continua, are nevoie tot de ele. Am spus întotdeauna cã dragostea adevãratã învinge totul. Cândva iubeam mult oamenii, toti oamenii. Când voi reusi sã fiu iarãsi plinã de iubirea pe care am avut-o pentru tot ceea ce mã înconjoarã, voi reveni în presã. Acolo unde va vrea Dumnezeu. Celor care m-au iubit si mã iubesc, le multumesc. Ultimul telefon pe care l-am primit de la cititorul care m-a întrebat dacã mã întorc la ziar, ca sã stie dacã îsi face abonament sau nu, mi-a dat putere sã cred cã nu mi-am fãcut munca degeaba timp de 20 ani. Astãzi, bat la inima voastrã de dragul cãteilor mei. Ajutati-mã sã le fie bine! Mã puteti contacta la numãrul de telefon 0755.566.999”. Mihaela Manu a fost timp de sapte ani vocea povestilor de searã si a diminetilor începute cu Unison Radio, primul si singurul radio care s-a nãscut la Vaslui. A realizat emisiuni precum “Chemarea Basarabiei” si “Dialogul de suflet” la televiziunile TVT Vaslui si V24, iar timp de 16 ani a fost redactor la un cotidian local. De un an s-a retras aproape de peste tot pentru a prinde iar putere. “M-am retras sã mã vindec de tristete si de neiubire, dar visez la ziua în care mã voi întoarce la cea mai mare bucurie a mea, dialogurile de suflet cu oamenii. Îmi doresc o emisiune tv sau poate voi putea scrie din nou acolo unde va vrea Dumnezeu”, spune ea.
