ZI FESTIVÃ… Sute de vasluieni s-au adunat, ieri, 24 ianuarie, în Piata Civicã din oras, pentru a sãrbãtori cei 159 ani de la primul pas important în înfãptuirea statului national unitar român – Mica Unire. Dacã în alte orase din tarã evenimentul a fost celebrat prin depuneri de coroane si slujbe religioase, în Vaslui, momentul istoric a fost marcat printr-un spectacol ce a îmbinat istoria cu muzica popularã. Acesta a debutat cu povestirea “Mos Ion Roatã si Cuza Vodã”, pusã în scenã de actorii Teatrului “V. I. Popa”, iar apoi a continuat cu reprezentatiile artistilor invitati – Alexandru Brãdãtan, Orchestra de muzicã popularã “Rapsodia Vasluiului”, Ansamblul de dansuri “Hora Vasluiului” si Ansamblul Etnofolcloric “Stefan Vodã”, Capriana-Republica Moldova. Vasluienii prezenti la eveniment au primit ceai cald, colaci si mere.
Dincolo de acest festivisim, aspecte mai importante se cuvin a fi prezentate. Povestirea lui Creangã prezintã nu doar un moment important din istorie, ci si conflictul dintre boieri si tãrani, adicã dintre ceea ce numim astãzi guvernanti si oamenii de rând, cei care muncesc de dimineata si pânã seara pentru un salariu minim pe economie – 1.900 lei (brut). “Lovit pânã în suflet” de vorbele unui boier, Mos Ion Roatã îi rãspunde: “Dar bine, cucoane, dacã nu v-a fost cu plãcere sã picepem si noi câte ceva din cele ce spuneti dumneavoastrã, de ce ne-ati mai adus aici sã vã bateti joc de noi? Ei, cucoane, cucoane! Puternic esti, megies îmi esti, ca rãzes ce mã gãsesc, si stiu bine cã n-are sã-mi fie moale când m-oi întoarce acasã, unde mã asteaptã nevoile. Dar sã nu vã fie cu supãrare, ia, palmele aceste tãrãnesti ale noastre, strãpunse de pãlãmidã si pline de bãtãturi, cum le vedeti, vã tin pe d-neavoastrã deatâta amar de vreme si vã fac sã huzuriti de bine. Si mai mult decât atâta: orice venetic, în tara asta, este oplosit de dumneavoastrã, si-l priviti cu nepãsare cum ne suge sângele, si tãceti si-l îmbrãtisati! Numai noi, vite de muncã, vã suntem dragi ca sarea în ochi… Din mojici, din ghiorlani si din dobitoci nu ne mai scoateti! Dumnezeu sã ne ierte, si sã ne iertati si dumneavoastrã, cucoane, dar cu adevãrat asa este: v-ati deprins a lua focul totdeauna cu mâinile noastre cele mojicesti… si tot noi cei horopsiti!”. Pe cât de vechi, pe atât de actuale par aceste cuvinte, acum, în România Guvernului PSD, partidul care a solicitat modificarea legilor Justitiei, majorarea salariilor din administratia publicã si a impozitelor, “revolutia fiscalã” si comasarea scolilor.
“Unirea este credinta mea politicã”
Dacã principiile, atitudinea si tinuta demnã a domnitorului Alexandru Ioan Cuza s-ar regãsi, astãzi, la oamenii politici care conduc aceastã tarã, cu sigurantã n-ar mai fi atât de vulnerabilã. Nu intrãm în polemici politice, dar cititi ce îi spunea domnitorul lui Mos Ioan Roatã, la auzul rusinii pe care a pãtit-o cu boierul: “Du-te si spune sãtenilor dumitale, mos Ioane, cã, pe unde te-a scuipat boierul, te-a sãrutat domnitorul tãrii si ti-a sters rusinea!”. Iar apoi a continuat: “noi sã fim bucurosi de Unirea ce o înfãptuim. Dupã vorba cântecului – “Unde-i unul, nu-i putere la nevoi si la durere. Unde-s multi, puterea creste si dusmanul nu sporeste” – eu, Alexandru Ioan Cuza, jur în numele Prea Sfintei Treimi si în fata tãrii mele, cã voi pãzi cu sfintenie drepturile si interesele Patriei, cã voi fi credincios constitutiei în textul si în spiritul ei, cã în toatã domnia mea voi veghea la respectarea legilor pentru toti si în toate uitând toatã prigonirea si ura, iubind deopotrivã pe cel ce m-a iubit si pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei, decât binele si fericirea natiei române. Asa Dumnezeu si compatriotii mei sã-mi fie ajutor. Unirea este credinta mea politicã. A trãi respectat sau a muri regretat. Iatã ambitia mea! Trãiascã Unirea!”. Din pãcate, toate aceste cuvinte, rostite, ieri, de actorul ce l-a interpretat le Alexandru Ioan Cuza, au trecut ca prin urechile surdului. N-a miscat niciun politician prezent la manifestatie si niciun reprezentant al vreunei institutii publice. Preocuparea principalã a fost pozatul. Al actorilor, al artistilor, al oamenilor simpli sau al propriei persoane. Pentru cã un selfie de la spectacolul dedicat Micii Uniri nu se comparã cu nimic. Si uite asa a mai trecut o zi festivã, un eveniment bifat pe lista reusitelor… Iar noi tot sãraci am rãmas. Nu (doar) financiar, ci (si) sufleteste.
