IN MEMORIAM… S-au împlinit, luna aceasta, 28 ani de când poetul vasluian Ion Iancu Lefter a trecut la cele vesnice. În ciuda vremii ce a trecut de atunci, imaginea acestuia rãmâne vie în memoria celor ce l-au cunoscut si i-au apreciat poeziile. Un text scris de sora acestuia, Elena Lefter Crãciun, îl descrie perfect pe cel descris de George Cãlin drept “o pãdure de vise, cu crengile încâlcite din cauza (…) furtunii de elanuri constructive care trece prin ea”: “S-a privit în oglinda limpede a libertãtii, în lumina sincerã a ei si, pentru foarte scurt timp, a trãit libertatea prin toti porii fiintei sale. Cuvintele se bãteau în mintea lui si din coaja lor apãreau versuri fierbinti… Avea nevoie doar de o singurã picãturã de tihnã, de libertate, pentru a-si vãrsa sufletul lui în sufletele noastre. Era dispus sã se sacrifice pe sine pentru altii. Atunci simtea cã are si pentru el o parte din luminã. Îsi dorea, cu ardoare, ca împreunã cu libertatea mult râvnitã, sã-i ducã pe oameni cãtre zarea bucuriei, cãci avea în el flacãra generozitãtii, venitã de la Dumnezeu”.
“Desi firul vietii lui se tesuse aproape mereu cu gândul la sfârsitul ei, la drumul final al vietii pãmântene, Ion s-a hrãnit cu speranta cã finalul va veni foarte târziu. Dalba liniste ardea însã pe rugul unor întâmplãri ciudate, valuri de oameni i se perindau prin preajmã, iar cerul ideilor sale era amenintat de curmare într-un mod dramatic si grav. Era la început de martie ‘90, când fata pãmântului, sub suflarea parfumatã si caldã a primãverii se pregãtea sã iasã din învelisul norilor si sã se trezeascã la viata. Atunci Ion a pierdut lupta cu viata, alunecându-i din palmele fãcute cãus si pierzându-se în negura întunericului adânc… Inima lui a fost ca o pasãre care nu a mai avut loc in propria-i colivie, iar poemele sale au rãmas ca niste strigate ale fiintei noastre pentru viata, iubire, dor, libertate, pentru trecerea omului in vesnicie. A alunecat ca o umbrã din bratele vietii, ducându-se sã-si doarmã somnul de veci în adâncul pãmântului. Asemenea unui vis tãcut, s-a scurs grãbit, în lut, lãsându-ne pe noi cu amintirea lui, pentru a ne îmbãta sufletul cu parfumul ei….Trecerea lui prin viatã, pe pãmânt, a fost precum un zbor. S-a dus dincolo de moarte, în nemurire, când adâncile-i priviri si doruri neîntelese s-au rãsfrânt în amurgul cu însângerata-i zare, cu certitudinea cã va avea puterea sã sarã «ca firul ierbii din mormânt, când va fi sa fie Învierea»“, scrie Elena Lefter Crãciun.
Peste moarte – Ion Iancu Lefter
Lumina-ntreagã, peste moarte, Doamnã,
Mã va-mbrãca în, de argint, hlamidã,
Precum îmbracã-n zori de toamnã
Boabele smãrãldii de agurida.
Si, peste moarte, Doamnã, tot lumina
Va curge-n trupul meu ca-ntr-un ogor
Si chiar de nu-mi va-nmuguri retina,
Sângele meu va fi tot un cocor
Ce va zbura peste Mediterana
Din junglã sã-mi aducã seve moi,
Sã-mi oblojeascã, de pustie, rana
Si sã mã-ngroape-n coapsa unor ploi.
Si, când va sã fie învierea
Pe-acest pãmânt sau pe un alt pãmânt,
Te-asigur, Doamnã, voi avea puterea,
Sã sar, ca firul ierbii, din mormânt.
