SÃRBÃTOARE….Asezat la confluenta intereselor unor mari imperii, cãlcat timp de un mileniu de nãvãlitorii barbari dinspre est si nord, apoi 500 de ani de imperiile vecine, poporul român s-a organizat la sfârsitul secolului al XIV-lea în trei principate. Astfel a reusit sã reziste tuturor acestor vicisitudini si, în epoca modernã, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, sã alcãtuiascã un stat unic si independent (1859-1866). Treptat, cel mai mare pericol pentru integritatea si independenta poporului român a venit de la rãsãrit. Rusia taristã, cu o consecventã fãrã egal, utilizând rãzboiul, teroarea, crima si înselãciunea, a înaintat spre vest si sud.
Moldova si tara Româneascã s-au aflat în mare primejdie dupã 1654, când Rusia s-a unit cu Ucraina. La începutul secolului al XIX-lea primejdia ruseascã a devenit si mai amenintãtoare. Mai întâi Moldova, apoi si tara Româneascã au intrat în planurile de cucerire ale imperiului tarist, care respectau testamentul unuia dintre cei mai mari vizionari oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, tarul Petru I, denumit de rusi „Petru cel Mare”. El a vizat pentru sine si pentru generatiile urmãtoare cucerirea Europei, extinderea spre sud si spre vest a imensei sale mosteniri, cucerirea Constantinopolului si a strâmtorilor Bosfor si Dardanele, dar si a tãrilor române, care erau o piedicã în calea planurilor sale.
Basarabia este o regiune istoricã situatã între Prut si Nistru, parte a statului feudal românesc Moldova, constituit în anul 1359 sub domnia voievodului maramuresean Bogdan I (1359-1365). Voievodul Bogdan I a respins repetatele încercãri ale regelui Ungariei de a-si reinstaura suprematia asupra Moldovei, pe care a stãpânit-o în anii 1352-1359, prin marca de la Baia (primul descãlecat sub Dragos Vodã si urmasii sãi, fiul Sas si nepotul Bâlc).Denumirea de Basarabia vine de la Basarab I, domn al tãrii Românesti între anii 1310-1352, si a urmasilor sãi, care au alungat hoardele tãtarilor de la gurile Dunãrii, consolidând granita de est a statului fãurit în 1330. Denumirea initialã, Basarabia, datã sudului Moldovei, s-a extins ulterior, de cãtre rusi, asupra întregului teritoriu dintre Prut si Nistru. Imperiul tarist, care atinsese linia Nistrului în anul 1792 (pacea de la Iasi), a emis pretentii asupra teritoriului Moldovei. Prin Tratatul de pace semnat la Bucuresti, în anul 1812, dupã încheierea rãzboiului ruso-turc (1806-1812), Poarta Otomanã, în scopul rezolvãrii propriilor ei interese, a cedat usor Basarabia cãtre Rusia, la data de 16/28 mai 1812.
Revolutia din 1848-1849 si Unirea Principatelor Române din 1859, impact puternic asupra basarabenilor
Evenimentele din Principatele Române – Revolutia din 1848-1849 si Unirea Principatelor Române în anul 1859 – au avut un puternic ecou în rândul populatiei românesti din Basarabia, fapt ce a determinat autoritãtile politice rusesti sã impunã întreruperea oricãror legãturi a acestora cu România.
Rãzboiul Crimeei, desfãsurat în anii 1853-1856 între Rusia, pe de o parte, si Anglia, Franta, Prusia, Regatul Sardiniei si Turcia, pe de altã parte, s-a încheiat prin înfrângerea Rusiei tariste. Congresul de pace de la Paris, desfãsurat în perioada 13 februarie – 18 martie 1856, a hotãrât cedarea cãtre Moldova a sudului Basarabiei (judetele Cahul, Ismail, Bolgrad) dar, prin Tratatul de la Berlin, din 1 iunie – 1 iulie 1878, Congresul marilor puteri, dedicat adoptãrii mãsurilor de încheiere a rãzboiului ruso-româno-turc, din anii 1877-1878, a stabilit ca cele trei judete sã fie reîncorporate la Rusia taristã. României i-a fost recunoscut statutul de independentã si i-au fost atribuite judetele dobrogene Tulcea si Constanta.
Dupã ocuparea Basarabiei, imperiul tarist a depus mari eforturi pentru transformarea ei într-o provincie specific ruseascã, promovând în acest sens o politicã antiromâneascã de rusificare fortatã, de deznationalizare a populatiei autohtone. În acest sens autoritãtile rusesti au încurajat emigrãrile românilor peste Nistru, în Caucaz, pe Volga si în îndepãrtata regiune scãldatã de apele fluviului Amur, colonizând Basarabia cu numerosi rusi, ruteni, bulgari si germani. Statutul de gubernie impus Basarabiei a semnificat aplicarea legilor statului tarist, introducerea institutiilor corespunzãtoare si obligativitatea folosirii limbii ruse si a alfabetului chirilic în administratie, bisericã si scoalã. În anul 1867, în scolile din Basarabia a fost interzisã limba românã si a fost impusã limba rusã. În pofida procesului de deznationalizare, colonizare, deportare si teroare la care au fost supusi locuitorii români din teritoriul dintre Prut si Nistru, ei si-au pãstrat limba si obiceiurile, înscriindu-se în suvoiul miscãrii de eliberare nationalã a popoarelor situate la periferia imperiului tarist. Pentru mentinerea limbii, a obiceiurilor si intensificarea miscãrii de eliberare nationalã si apoi unirea cu patria mamã, un rol deosebit de important l-a avut presa din Principatele Române si apoi din România, dupã anul 1862, precum si aceea din Moldova dintre Prut si Nistru, publicatiile cele mai importante fiind: Steluta Prutului, Românul, Steaua Dunãrii, Buciumul, Trompeta Carpatilor, Curierul de Iasi, Lumina, Viata Nouã, Basarabia, Viata Basarabiei, Unirea, Glasul Basarabiei, Desteptarea, Moldovanul, Cuvânt Moldovenesc si Fãclia.
„Societatea Moldoveneascã pentru rãspândirea culturii nationale”
De la sfârsitul secolului al XIX-lea miscarea nationalã a populatiei românesti s-a intensificat, sub conducerea unui grup de intelectuali, precum: Ion Inculet, Emanoil Gavrilitã, Alexandru Nour, Pantelimon Halippa, Constantin Stere, Ion Pelivan, Vasile Stroiescu, Daniel Ciugureanu, Ion Buzdugan si altii. La Chisinãu s-a format si a activat „Societatea Moldoveneascã pentru rãspândirea culturii nationale”.
Dupã revolutia din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupãri – gruparea radicalã a studentilor, gruparea intelectualilor si cea a boierilor moldoveni – conduse de Petru Dicescu, care vor forma, mai târziu, Partidul Moldovenesc Democrat din Basarabia. În ciuda opresiunii, populatia româneascã a continuat sã militeze pentru emancipare nationalã si pentru folosirea limbii române în scoalã, bisericã si administratie. În obtinerea autonomiei teritoriale si politice a Basarabiei si apoi unirea cu România, un rol important l-au avut ostasii moldoveni. Marele miting ostãsesc desfãsurat la Odessa, la 18 martie 1917, la care au participat circa 100.000 de ostasi moldoveni, s-a pronuntat pentru autonomia tãrii. Congresul ostasilor moldoveni, desfãsurat la Chisinãu în perioada 20-27 octombrie 1917, a proclamat autonomia teritorialã si politicã a Basarabiei, cu aproape trei luni înainte ca Sfatul tãrii sã proclame „Republica Moldoveneascã slobodã, de sine stãtãtoare si neatârnatã.” Întrucât, tânãra republicã democraticã dintre Prut si Nistru, proclamatã la data de 2 decembrie 1917, a fost atacatã în luna ianuarie 1918, de cãtre rebeli infestati cu ideologia bolsevicã, o delegatie din reprezentanti ai Sfatului tãrii s-a deplasat la Iasi solicitând ajutorul Regelui ferdinand I si a primului ministru, Ion I. C. Brãtianu. Suveranul si primul ministru au hotãrât sã trimitã unitãti militare în ajutorul Sfatului tãrii.
De la data de 13 ianuarie 1918 au trecut Prutul efectivele militare ale Diviziei 11 Infanterie Slatina, comandatã de generalul de divizie Ernest Brosteanu, care a fost întâmpinatã la Ungheni, de cãtre profesorii Ion Inculet si Ion Pelivan, avocatul Ion Buzdugan si doctorul Daniel Ciugureanu. Efectivele marii unitãti au fost împãrtite în douã grupãri: prima grupare s-a deplasat spre Chisinãu si a doua grupare spre Hâncesti. Jonctiunea s-a fãcut în orasul Chisinãu. În continuare au fost trimise în ajutor Divizia 1-a Cavalerie Bucuresti, Divizia a 2-a Infanterie Iasi, Divizia a 5-a Infanterie Buzãu, Divizia a 13-a Infanterie Ploiesti si alte unitãti militare. Aceste unitãti militare au îndeplinit misiuni de restabilire a ordinei interioare, dezarmarea grupurilor rebele bolsevice, confiscarea armamentului si munitiilor de la militarii rusi si ucrainieni, precum si civili, instituirea pazei la depozitele de munitii, alimente si echipamente militare precum si medicamente, alungarea peste râul Nistru a subunitãtilor si unitãtilor militare rusesti si ucrainiene, instruirea tinerilor pentru a forma tânãra armatã absolut necesarã acestui teritoriu.
Sfatul tãrii din Republica Democraticã Moldoveneascã a votat actul Unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918
Exprimând vointa întregului popor român din Basarabia, la 27 martie 1918, Sfatul tãrii din Republica Democraticã Moldoveneascã a votat actul Unirii Basarabiei cu România (86 de voturi pentru, 3 voturi contra si 36 de abtineri). Declaratia de unire suna astfel: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul tãrii declarã Republica Democraticã Moldoveneascã (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunãre, Marea Neagrã si vechile granite cu Austria, ruptã de Rusia acum o sutã si mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric si dreptului de neam, pe baza principiului cã noroadele singure sã-si hotãrascã soarta lor, de azi înainte si pentru totdeauna se uneste cu mama sa, România.”
La data de 3 martie 1920 Consiliul Suprem al Conferintei de Pace de la Paris a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România, iar la 20 octombrie 1920 a fost semnat Tratatul de la Paris dintre România, pe de o parte, si Marea Britanie, Franta, Italia si Japonia, de cealaltã parte. Înaltele Pãrti Contractante recunosteau „suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei cuprins între frontiera actualã a României, Marea Neagrã, cursul Nistrului de la gura sa pânã la punctual unde este tãiat de vechiul hotar dintre Bucovina si Basarabia si acest vechi hotar”. Tratatul a fost ratificat de Marea Britanie, la 14 aprilie 1922, de România, la 19 mai 1922, de Franta, la 24 aprilie 1924, si de Italia, la 22 mai 1927. Japonia nu a ratificat tratatul.
În perioada 1918-1919 relatiile româno-ruse s-au deteriorat si statul sovietic nu a recunoscut unirea si granitele României. Folosindu-se de Internationala a III-a Comunistã (Comintern), URSS a pregãtit o rãscoalã, în 1924, în sudul Basarabiei, localitatea Tatar-Bunar, care trebuia sã deschidã drumul intrãrii Armatei Rosii pentru a anexa Basarabia. Tot în anul 1924 s-a desfãsurat, la Viena, în perioada 27 martie – 2 aprilie, Conferinta româno-sovieticã privind unirea Basarabiei cu România, care a esuat datoritã faptului cã delegatia Uniunii Sovietice a refuzat recunoasterea unirii Basarabiei cu România.
România si URSS au semnat la Paris, la 27 august 1928, Pactul Briand-Kellog, renuntînd formal la rãzboi si angajându-se sã rezolve orice litigiu pe cale pasnicã. La 9 februarie 1929, România, Polonia, Letonia si URSS au semnat, la Moscova, Protocolul în care se prevedea cã Tratatul de la Paris va fi valabil între pãrtile contractante, independent de intrarea lui în vigoare. Desi între România, URSS si alte state s-a încheiat o Conventie, la Londra, în zilele de 3-4 iulie 1933, relatiile româno-sovietice din perioada interbelicã au fost marcate de cererea insistentã a guvernului sovietic de a i se recunoaste dreptul de stãpânire asupra Basarabiei.
În cadrul diplomatiei europene, în anii 1934-1935 un loc important l-a ocupat crearea unui sistem de securitate colectivã, principalul promotor fiind Nicolae Titulescu, ministrul român al afacerilor externe. La 15 iulie 1935 Nicolae Titulescu a fost împuternicit de guvernul României sã negocieze un tratat de asistentã mutualã cu Uniunea Sovieticã. La 21 iulie 1936, Nicolae Titulescu si Maxim Litvinov, reprezentantul URSS, au încheiat un protocol de asistentã mutualã. Schimbarea din guvern a lui Nicolae Titulescu, la 29 august 1936, a determinat guvernul URSS sã considere cã aceasta reprezintã o schimbare a politicii externe.
Tendintele revizioniste ale URSS si Germaniei au condus la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, la data de 23 august 1939, si a Protocolului aditional secret, al cãrui punct 3 a afectat integritatea teritorialã a României. O consecintã directã a acestei întelegeri a fost rãstignirea poporului român, cãruia URSS i-a rãpit Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Herta, prin Notele ultimative din 26 si 27/28 iunie 1940. Acestei agresiuni i-au urmat Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, si Acordul de frontierã cu Bulgaria, de la Craiova, din 7 septembrie 1940.
Actiunile tragice din vara anului 1940 au costat poporul român pierderea suprafetei de 99.738 km2 si 6.821.000 de locuitori, pierderi datorate, însã, si noncombatului armatei dar si deciziilor factorilor politici, în frunte cu regele Carol al II-lea, a cãrui optiune a fost: „pãstrãm statul si cedãm teritorii”.
Dupã aceste tragice evenimente, autoritãtile sovietice si horthyste s-au dedat la acte de terorism inimaginabile împotriva populatiei românesti majoritare. Distrugere si moarte, acestea au fost „binefacerile” aduse de Stalin si Horthy în teritoriile rãpite României.
Ocupantii n-au putut anula, însã, credinta românilor de reunire cu tara, în triumful dreptãtii istoriei. Evenimentele din vara anului 1940 au dus la schimbarea politicii externe a României si la apropierea ei de Germania. Alãturându-se Germaniei, România a participat la rãzboiul contra URSS, conform Planului german „Barbarosa”, din decembrie 1940. Armata Românã a luptat alãturi de Armata Germanã, atât la eliberarea Basarabiei (22 iunie – 26 iulie 1941), cât si la celelalte operatiuni militare din est. Populatia româneascã i-a primit cu mult entuziasm si bunã-vointã pe ostasii eliberatori si a aprobat reinstaurarea administratiei românesti.
Prin lovitura de stat de la 23 august 1944, România s-a alãturat puterilor aliate, producând o schimbare radicalã a situatiei strategice în Europa de sud-est. În ziua de 24 august 1944 trupele sovietice au ocupat Chisinãul, iar câteva zile mai târziu au pus stãpânire din nou pe teritoriile românesti oferite de Hitler prin Pactul Molotov-Ribbentrop. Conferinta de pace de la Paris, din anii 1946-1947, a hotãrât ca frontiera româno-sovieticã sã fie cea instituitã odatã cu ultimatumul din 27/28 iunie 1940.
Delegatia oficialã românã la Conferinta de pace de la Paris, din anul 1947, condusã de Gheorghe Tãtãrãscu, n-a ridicat problema teritoriilor dintre Nistru si Prut (Basarabia) si a Bucovinei de Nord, motivând cã aceste teritorii au fost reglate prin Conventia de Armistitiu din 12 septembrie 1944, ea atacând doar cererile de despãgubire formulate de puterile occidentale.
În anul 1948 o delegatie românã, condusã de Ana Pauker, a semnat, la Moscova, un protocol care a completat Tratatul de pace semnat la Paris în 1947, prin care se preciza cã Insula serpilor intrã în componenta URSS. Mai mult, printr-un proces-verbal, încheiat la 23 mai 1948, se afirma cã Insula serpilor a fost înapoiatã URSS, pentru cã în trecut ar fi „apartinut” Rusiei.
Independenta deplinã a Republicii Moldova a fost proclamatã pe 27 august 1991
Românii din Moldova dintre Nistru si Prut au prins vremuri grele dupã reocuparea de cãtre URSS, în anul 1944: introducerea obligativitãtii folosirii limbii ruse, înlocuirea alfabetului latin cu cel slav, masive deportãri în Asia, falsificarea istoriei, interzicerea relatiilor cu România, efectuarea stagiului militar de cãtre tineri moldoveni si repartizarea lor în productie cât mai departe de casã pentru a uita obiceiurile si traditiile românesti si a se încadra în marea familie a popoarelor sovietice. Cu toate acestea, populatia româneascã a supravietuit prin conservarea, mai ales în mediul rural, a datinilor, credintei si obiceiurilor strãmosesti.
Cãderea imperiului sovietic, în 1991, i-a determinat pe românii dintre Prut si Nistru sã proclame independenta deplinã a Republicii Moldova, la data de 27 august 1991.
Dupã mai multi ani de dominatie a comunistilor, la conducerea Republicii Moldova a reusit sã acceadã alianta unor forte progresiste, în frunte cu liberalii si democratii, aliantã care s-a înscris pe linia aplicãrii unor legi care au asigurat dezvoltarea democraticã a tãrii si deschiderea spre Uniunea Europeanã.
În anul 2016 fortele progresiste românesti din Republica Moldova au suferit o grea înfrângere, la cârma tãrii revenind, dupã multi ani, adeptii lui Voronin, în frunte cu Igor Dodon, care face eforturi intense sã abatã Republica Moldova de la alianta cu Uniunea Europeanã, orientând-o spre Rusia.
Fostul ministru al Apãrãrii Nationale din Republica Moldova, Anatol Salaru, demis în anul 2016 de presedintele prorus Igor Dodon, a început dezvoltarea unui nou pol unionist. El a anuntat cã preia stindardul printr-o nouã formatiune politicã. Anatol Salaru sustine cã „acest nou partid va fi expresia politicã a tuturor celor care-si doresc un nou stat integru, european, capabil sã-si apere cetãtenii si mai ales capabil sã le construiascã cetãtenilor un viitor”.
În prezent un numãr însemnat de localitãti din teritoriul dintre Prut si Nistru au hotãrât sã se uneascã cu patria mamã-România. Existã Asociatii în Republica Moldova si în România, care militeazã pentru unirea cu România, desfãsurând activitãti de cunoastere a Istoriei Românilor de cãtre tineri si populatia în vârstã.
Bibliografie:
- stefan Pascu s.a., Istoria militarã a poporului român, vol. 5, Editura Militarã, Bucuresti, 1988, pag. 736-738
- Nicolae Iorga, Basarabia noastrã, Ploiesti, Editura Libertas, 2012
- Dumitru Munteanu Râmnic, Pentru Basarabia, Ploiesti, Editura Libertas, 2012
- Anton Moraru, Basarabia sub jugul colonial al Rusiei tariste (1812-1917), Chisinãu, Editura Labirint, 2012
- Valeriu Matei, Pactul Ribbentrop-Molotov si agresiunea sovieticã împotriva României, Culegere de documente 1939-1991, Editura Libertas, Ploiesti, 2012
col. (rtr.) Constantin CHIPER
