BIOGRAFIE… Continuãm seria articolelor despre viata si activitatea actorului vasluian Constantin Tãnase. În editia de azi vã invitãm sã aflati cum a reusit sã ia admiterea la Conservator, desi nu fãcuse nicio pregãtire prealabilã cu vreun profesor, cum arãta viata de actor în perioada 1902-1912, cum a reusit sã facã parte din trupa maestrului Petre Liciu, dar si cum era cât pe ce sã se cãsãtoreascã, la initiativa pãrintilor, cu o tânãrã Cosesti. De asemenea, veti afla cum a reusit tãtãl lui Constantin Tãnase sã-l gãseascã în Bucuresti, desi nu avea adresa lui, si cum a primit actorul vestea mortii pãrintelui sãu chiar înainte de a intra pe scenã. Pentru toate acestea, vom reda paragrafe întregi din cartea lui Nicolae Carandino – “Viata de haz si de necaz a lui Constantin Tãnase”.
Cu cinci lei primiti de acasã, Constantin Tãnase s-a hotãrât sã se înscrie la Conservator. Din comisia de admitere fãceau parte personalitãti importante ale teatrului, precum Eduard Wachman, directorul Conservatorului, Al. Davilla, directorul Teatrului National, profesorii C. Nottara, Kiriac, Aristizza Romanescu si Mala. Potrivit povestirilor lui Nicolae Carandino, “Tãnase a plecat capul umilit si s-a trezit – dupã cîtiva pasi – înaintea comisiei. I-au dat sã citeascã un text. L-au întrebat „literaturã”. Apoi a citit frantuzeste. N-a strãlucit Tãnase la nici una din aceste iscodiri; de bine de rãu însã „mergea” si comisia putea sã astepte momentul productiei. “Ei, ce stii dumneata sã ne spui?”, a întrebat solemn Nottara în clipa supremei încercãri. Tãnase timid, emotionat, zãpãcit a spus „Itic de santinelã”, apoi o anecdotã cu un tigan… “Bine, dar dumneata nu stii vreo fabulã, vreo poezie de Grigore Alexandrescu, de Donici, de Vasile Alecsandri?”, a întrebat un membru din comisie. “Nu stiu, sã trãiti. N-am învãtat”, a rãspuns cu sinceritate Tãnase. “Cum asta? Nu te-a învãtat nimeni?”, “Nu m-a învãtat. Cã eu am învãtat singur”. Vocea lui Tãnase displãcu comisiei. Avea tonul ridicat, dar fãcând pe „ovreiul” si pe „tiganul” în bucãtile pe care le alesese a lãsat totus impresia cã nu are „organ”. Membrii comisiei s-au consultat repede între ei si înainte de a-l concedia au gãsit un cuvânt amabil. Kiriac însã, care-l auzise cântând la bisericã, l-a oprit la usã si adresându-se colegilor din comisie le zise: “Domnilor! Bãiatul are voce frumoasã. Îl stiu eu. Sã-l mai examinãm nitel”. Rechemat, Tãnase a prins curaj. I s-a dat sã cânte un solfegiu. “Asa, domnule! De ce nu vorbeai în felul ãsta adineaurea cu noi? Vezi dacã n-ai învãtat o bucatã cumsecade care sã-ti arate calitãtile?”. “Mai stiu domnule profesor. Am mai pregãtit ceva”, intervine Tãnase. “Ei bine spune, s-auzim!”, conchide sceptic Nottara. Si Tãnase atunci, plin de încredere, constient cã trebue sã facã maximul de efort pentru a birui în momentul decisiv a început: “Naiul, cobza si vioara” . Toatã comisia a izbucnit în râs. A mai spus de atunci Tãnase pe la serbãri si pe la festivaluri acest monolog, rãmas predilect, dar are impresia cã niciodatã nu l-a spus mai bine. (…) Era convins dimpotrivã cã nu trecuse; dar o sperantã tot mai zãcea pe undeva prin suflet ascunsã si curiozitatea de a-si vedea cu ochii isprava nu-l îndemna mai putin. Din aproape douãzeci de concurenti numai doi erau reusiti la clasa de declamatie: La dramã: Ion Manolescu, La comedie: Const. Tãnase. A sãrit în sus de bucurie si a luat-o repede la goanã spre casã. (…) Victoria moralã de la Conservator nu împiedica asaltul neîndurãtor al mizeriei sã continue. Visurile tinerilor n-au rezistat dincolo de betia primelor clipe. Viata i-a recîstigat repede în clestele ei de fier. Problema existentei zilnice a devenit din nou acutã, iar prestigiul lui Tãnase fatã de camaradul lui Bârlogeanu a scãzut simtitor când impresia succesului de la Conservator n-a reusit sã fie întovãrãsitã de o cât de relativã modificare a „menu”-ului. Ziua îi era împãrtitã între cursurile de declamatie de la Conservator si corul de la biserica Popa Tatu. Ziua, când nu avea curs la Conservator sau cor la bisericã, umbla bezmetic prin Cismigiu”.
Constantin Tãnase, asteptat de familie cu “renumitii colaci de Vaslui”
Pe cât de grea era supravietuirea în lipsa unor venituri consistente, pe atât de grele erau conditiile de transport sau cele din sãlile de spectacol. Nicolae Carandino povesteste cã în acea perioadã “actorii nu plecau din Capitalã cu tren special sã se opreascã o zi numai în fiecare oras pentru a cutreera într-o lunã toatã tara. Când ajungea o trupã într-o regiune îsi închiriau oamenii casã, se angajau în pensiune etc., etc. Fiecare oprire însemna o stabilizare de viatã pe timp de câteva sãptãmâni. Dupã desfacerea celebrului trio Ciucuretti-MaximilianCarussy de trupa Grigoriu, a fost angajat Tãnase în aceastã trupã. Revenind, în anul urmãtor, cei trei la compania „mamã”, Tãnase n-a mai avut angajament în Capitalã, dar a plecat cu Grigoriu în turneu. Ultima etapã: Constanta. Iarna era grea si rezultatele materiale ale peregrinãrii n-au fost prea strãlucite; în ciuda reputatiei de om norocos pe care o avea Grigoriu, retetele au fost pretutindeni sub asteptãri. La întoarcerea spre Bucuresti, trenul s-a înzãpezit între Medgidia si Cernavodã fãrã sanse de prea apropiatã despotmolire. Actorii nu prea aveau parale. Grigoriu, fiind la sfârsitul turneului, gãsea cã n-avea nici-un rost sã dea vreun avans. S-au gândit ei ce s-au gândit la modalitatea de a cîstiga un ban, pânã ce au luat hotãrârea – Tãnase si Misu Fotino – sã fundeze (n.r. înfiinteze) o trupã care sã dea reprezentatii la Medgidia. Zis si fãcut. „Ce jucãm?” Iatã prima întrebare pe care si-au pus-o. „Tivila de la Hotel Ghidale” a fost la aceastã întrebare primul rãspuns. Localizarea lui Ranetti cerea însã o distributie importantã. Înmultirea actorilor din trupã presupunea pe de altã parte scãderea beneficiilor. Au contras atunci piesa la cinci personaje si au jucat-o comprimatã, numai esentã, ca pentru Medgidia. Mai greu a fost sã gãseascã o salã de teatru. Nu se afla asa ceva în toatã localitatea. S-au oprit, dupã maturã chibzuintã, la o crîsmã si au procedat rapid la amenajarea unei scene din scaune, din scânduri, din butoaie, din cearceafuri culese de la hotelul de alãturi. (…) În disperare de cauzã, actorii s-au oprit la loja destinatã orhestrei si au decis sã o transforme. Zis si fãcut. Jumãtate a devenit „cabinã”, jumãtate „scenã”. Publicul de jos nu vedea pe cei din trupã decât de la brâu, dar aceastã împrejurare nu i-a scãzut entusiasmul. Se juca „Ofiterul si ordonanta”. Afarã era un vifor nemaipomenit. La un moment dat furtuna a deschis usile de perete si a adus zãpada în public. Peste câteva minute sala era goalã de lume. Vântul spãrsese geamurile si intrase val-vârtej peste spectatori. Rãmasi singuri la jumãtatea „piesei” actorii au împãrtit reteta. Activitatea lor teatralã în Medgidia se soldase cu suma de cincizeci de lei pentru fiecare. Destul, prea destul ca sã-si poatã privi de sus camarazii mai putin inventivi si deci mai sãraci… Altãdatã i-a luat Nottara sã joace „Marchizul de Priola” la Turnu Mãgurele. Erau foarte multi tineri în trupã: Tony Bulandra, Ion Manolescu, Belcot… (…) Tot cutreierând orasele de provincie trupa lui Liciu s-a dus si la Vaslui. Mare emotie pe strada Husilor. Mama, „mãtusa Ilinca”, a venit în garã sã-si primeascã bãiatul, si prietenii lui, cu colaci, cu renumitii colaci de Vaslui. Sora lui Costicã, Maria fãcea onorurile casei alergând vioaie, de colo pânã colo sã îngrijeascã de musafiri. Bãtrânul Ion Tãnase s-a prezentat si el simplu, timid cu ochii în pãmânt. “Eu sunt tata lui Costicã”. Asa prinsese obiceiul sã se recomande pretutindeni si în deosebi la spectacolele pe care le dau în Vaslui trupele de teatru venite în turneu. (…) Când Costicã a ajuns sã fie cunoscut pretutindeni, în Capitalã ca si în provincie, a înteles el, Ion Tãnase, cã nu cîstiga mai mult nici nu era mai considerat în calitate de telegrafist decât de <<actior>>“.
Pãrintii au vrut sã-l cãsãtoreascã cu o fatã din Cosesti. Nasu’ Ion Botez: “Cred cã ar fi timpul sã-l cãpãtuim”
Înainte de a se însura el, de voia lui, cu Iosefina Reitman, pãrintii din Vaslui au încercat si ei sã-l însoare. Potrivit lui Carandino, întâlnirea “a avut loc pe când Tãnase era încã în armatã si îsi petrecea scurtele concedii pe strada Husilor. „Vorbele” le-a adus nasu Ion Botez: “Cumetre Ioane cred cã ar trebui sã-l însurãm pe Costicã. Am o fatã foarte bunã, de rãzes, de prin Cosesti. Are pãmânt, are si ceva parale. Ce zici? Cred cã ar fi timpul sã-l cãpãtuim”. (…) Costicã n-avea însã chef de însurãtoare. Era mai curând gata de petrecere si de chef. S-a chibzuit el bine si a ajuns la concluzia cã n-ar stricã sã vadã cu ochii despre ce e vorba si vãzând… sã se distreze. “Bine tatã, mergem!”. A doua zi au luat-o în trãsurã pe valea Racovei spre Cosesti, Ion Botez si cu finu-sãu, gãtiti cum se cuvine în asemenea solemne împrejurãri. Când sã ajungã pe aproape de sat, Tãnase se adreseazã tovarãsului sãu de cãlãtorie: – Nasule, eu sunt de pãrere sã mã lasi pe mine sã viu singur. Cred cã e bine sã umblu nitel prin sat sã prind ceva „atmosferã”, sã se obisnuiascã oamenii. Dacã venim deodatã amândoi, fuge fata de rupe pãmântul. (…) Trãsura a plecat prin urmare singurã mai departe si Tãnase a luat-o încetisor, încetisor, pe sosea. Mai cântând, mai chiuind, a ajuns în fata crîsmei la horã în timp ce nasul de multã vreme pãsise pragul de la casa fetii. (…) Dupã un timp de cercetãri si de reflexii a deosebit-o de celelalte. Nu se amesteca în horã socotindu-se de altã categorie: clientã de „serate” si de „complect”. Surâdea gales cu un aer voit distant dar cu dinti albi în mãsurã sã scuze orice fandosealã. Când a venit un argat sã o cheme acasã Tãnase s-a luat binisor dupã ea, a vãzut curtea, a cercetat împrejurimile si n-a întârziat sã-i calce ograda. (…) N-a trecut mult si cãlãtorul a intrat în casã, dupã ce pas cu pas se apropiase de sufletul fetii. S-au fãcut recomandãrile de rigoare într-o atmosferã atât de cordialã încât nasul, Ion Botez, care pânã atunci pusese problema în principiu, a exclamat deschis: “ãsta-i bãiatul!”. Pãrintii nu mai pridideau servind vin, cafele si dulceatã, iar Tãnase, bine dispus, întretinea din parte-i conversatia. De la descrierea Bucurestilor, vãzând cã „merge”, a trecut la descrierea Parisului. Fata era complet zãpãcitã; ar fi fost în stare sã-l cearã ea, de teamã ca nu cumva sã se rãsgândeascã. I-au lãsat în fine pe cei doi tineri împreunã, asa cum cerea traditia. Dar Tãnase s-a multumit sã fie gales si politicos. La plecare a rãmas ca fata sã mai vinã pe la Vaslui sã se mai cunoascã… Timpul a trecut însã repede peste acest început de idilã. Corespondenta între Bucuresti si Cosesti n-a putut întretine o flacãrã; Tãnase avea alte griji, alte veleitãti, alte ambitii. Dupã cîtiva ani de dor si de asteptare fata s-a mãritat cu un localnic”.
Constantin Tãnase, oprit sã joace pe scenã: “Nu! Nu! Sã nu joace Tãnase! Nu se poate când primeste asemenea telegrame!”
Tot în cartea “Viata de haz si de necaz a lui Constantin Tãnase” Nicolae Carandino poveteste cum a reusit Ion Tãnase sã-si gãseascã fiul în Bucuresti, desi nu avea adresa lui: “Si-a luat bãtrânul lucrurile într-o lãditã si s-a urcat în tren, asa nepriceput în ale cãlãtoriilor si nestiutor de carte cum era. Când a ajuns în gara de Nord s-a rãtãcit… “Dar pe unde se iese afarã de aici, mãi bãiatule?” Copilul, întâmplãtor întâlnit în cale, l-a dus pânã la o trãsurã. Birjarul s-a uitat chiorîs de pe caprã. Clientul nu pãrea de soi. N-a dat bice cailor înainte de a întreba: “Încotro vrei sã mergi dumneata?”, “Eu? La bãiatul meu, la Costicã…”, “Bine, bine, dar unde stã Costicã ãsta, si cum îi mai zice?”, “Îi zice Costicã Tãnase si e „actior” pe aici prin Bucuresti!”. Omul de pe caprã a dat din umeri: “Pãi de unde sã-l stiu eu? Ce fel de om e?”, “E unul cu nasul mare”, “Si nitel ciupit de vãrsat?”, “El e, domnule! El e!”. Nasul lui Tãnase era cunoscut înainte ca proprietarul lui sã ajungã celebru. Birjarul l-a dus pe bãtrân în câteva minute la parcul Oteteleseanu. Ion Tãnase a pãtruns timid printre scaune si-a ales un loc mai ferit, a pus lãdita pe o fatã de masã si a privit spre scenã. “Uite-l pe Costicã!”. Trupa Grigoriu repeta. Erau la rampã Liciu, Belcot, si multi altii. Când l-a vãzut Tãnase pe tatã-sãu nu i-a venit sã-si creadã ochilor. L-a dus acasã, i-a dat sã mãnânce, l-a îngrijit pânã s-a întremat si l-a dus apoi sã-l opereze Poenaru Cãplescu… Iar când bãtrânul s-a întors sãnãtos tun pe strada Husilor, la Vaslui, nu contenea lãudând pe „actiori” si ceasul în care Costicã al lui s-a hotãrât sã nu-si ia sapcã rosie de telegrafist C.F.R., nici nevastã de pe la Cosesti. (…) La vârsta lui Ion Tãnase însãnãtosirea nu putea fi definitivã. Într-o varã, la Slãnicul Moldovei, Tãnase în turneu, tocmai se grima înainte de a iesi pe scenã. Urma sã înceapã reprezentarea „Vagabonzilor” în care el detinea rolul lui Crampus. (…) Deodatã a înlemnit. Înnapoia lui sta un factor postal, timid, rusinat, cu ochii plecati: “Domnule Tãnase aveti o telegramã. A desfãcut-o repede”. “Tristã veste pentru dumneata. A murit tatãl dumitale”. A îngânat factorul si a dispãrut într-o secundã fãrã sã astepte recipisa sau bacsis. Aflase despre ce e vorba de la Postã. Tãnase a stat o clipã locului, învârtind intre degete hârtia cu pricina. De emotie i-a cãzut talionul de pe nas. N-a iesit bine în culise cã toatã lumea i-a citit nenorocirea pe fatã. Si în câteva minute sala era ea însãsi la curent cu sosirea telegramei. Coplesit, Tãnase si-a terminat toaleta si a intrat in scenã; disciplina spectacolului este mai neîndurãtoare decât multe altele cu reputatie de severitate. Dar în clipa în care a vrut sã deschidã gura publicul s-a sculat în picioare si a întrerupt: “Nu! Nu! Sã nu joace Tãnase! Nu se poate când primeste asemenea telegrame! Vai de mine”. N-a fost chip sã se potoleascã lumea; în zadar au adus actorii la cunostinta generalã cã altcineva avea sã interpreteze rolului lui Crampus. Publicul, care îl iubea si care-l aprecia pe Tãnase, a refuzat. Spectacolul a fost amânat. Noaptea Tãnase a plecat spre Vaslui unde îl astepta mama si Maria. Dupã jalea de la îngropãciune a trebuit sã facã fatã rugãmintilor: „Cum ne lasi singure? Nu mai avem pe nimeni!” S-a îndoit o clipã, dar dimineata a plecat înapoi spre Slãnic, spre marea aventurã, acolo unde pericolele sunt tot atât de mari cât eventualele satisfactii, acolo unde zarurile destinului se azvârle neîncetat”.
