SIMBOL… Elena Cuza este, fãrã îndoialã, cea mai reprezentativã personalitate a judetului Vaslui. Chiar dacã era o fire introvertitã, conservatoare, iar cei din jur nu o considerau o femeie atrãgãtoare, a fost iubitã de popor pentru actiunile caritabile întreprinse si s-a bucurat, în timpul vietii, de simpatia împãratului Napoleon al III-lea si a împãrãtesei Eugenia, a prietenilor apropiati ai sotului ei, a lui Carol I, Ferdinand si a reginei Maria. Pentru cã anul acesta, pe 2 aprilie, se împlinesc 110 ani de la decesul Primei Doamne a României, iar pe 17 iunie – 194 ani de la nasterea sa, astãzi, invitãm sã-i cunoasteti povestea.
Col. (rtr.) Constantin Chiper
Asezatã la 15 km nord-est de municipiul Vaslui, localitatea Solesti a dat României câteva personalitãti, între care cea mai importantã este Elena Cuza, prima doamnã a României moderne. S-a nãscut la data de 17 iunie 1825, în capitala Moldovei, Iasi, avându-i ca pãrinti pe postelnicul Iordache Rosetti si pe Ecaterina, fiica logofãtului Dumitrache Sturza, de la Miclãuseni. Familia Rosetti a dat tãrii mari dregãtori, demnitari si oameni de culturã, aceasta înrudindu-se cu marile familii boieresti: Catargi, Bals, Sturza si Cantacuzino. Iordache Rosetti era fiul marelui vornic cu acelasi nume din tinutul Vasluiului, care întãrea ramura bãrbãteascã a familiei Rosetti-Solescu. Marele vornic fusese foarte bogat, el stãpânind 29 de mosii care se întindeau pânã la Nistru. Vornicul si-a pierdut averea prin diferite întâmplãri dar si prin împãrtirea acesteia la numerosii sãi copii. La bãtrânete a rãmas numai cu mosia de la Solesti, pe care a mostenit-o fiul cel mic, Iordache, si s-a stabilit la Solesti cu mama sa, vorniceasa Ecaterina Rosetti. Desi nu a detinut nici un post în administratia tãrii, Iordache Rosetti a primit, conform obiceiului de atunci din Moldova, titlul de postelnic. Elena Rosetti a fost primul copil al lui Iordache si Ecaterina Rosetti, ea petrecându-si primii ani ai copilãriei la mosia de la Solesti, împreunã cu fratii sãi Costache, Zoe, Theodor si Dimitrie. Având o mamã autoritarã, Elena a fost puternic influentatã de ea în formarea personalitãtii, stãpânindu-se si cântãrind pânã la slãbiciune vorbele si faptele sale. Educatia începutã la familie în Solesti, sub îndrumarea mamei sale, a continuat-o la Miclãuseni, la resedinta bunicului Dumitrache Sturza, care avea o bogatã colectie de manuscrise si documente istorice vechi. La vârsta de 7 ani Elena este dusã la Colegiul particular de la Scheia, al lui Constantin Sturza, fratele Ecaterinei Sturza, unde, împreunã cu copiii lui si ai rudelor apropiate si-a însusit cunostinte temeinice de aritmeticã, limba românã, limba francezã si limba germanã. Împlinind 14 ani, Elena a plecat la Iasi, împreunã cu verisoarele sale, pentru a-si desãvârsi educatia. Acolo a intrat în anturajul rudelor de sânge si de aliantã, participând la sedinte de instructie si educatie, la saloane literare si societãti muzicale, sub îndrumarea unor specialisti adusi din Paris, Berlin si Viena. Frecventând cercurile de educatie si distractie din Iasi, Elena la cunoscut, la vârsta de 19 ani, pe Alexandru-Ioan Cuza, cu care s-a cãsãtorit, la data de 30 aprilie 1844, la mosia pãrintilor de la Solesti-Vaslui. Dupã cãsãtorie tânãra pereche s-a mutat la Galati, acolo locuind împreunã si cu pãrintii lui Alexandru, Ioan si Soltana Cuza (nãscutã Cozadini), care îsi petreceau majoritatea timpului la mosia de la Bãrbosi, judetul Fãlciu (nu Barbosi de Galati). Alexandru îndeplinea functia de judecãtor în cadrul judecãtoriei Covurlui, cu resedinta în Galati. Elena nu frecventa societatea gãlãteanã, dar purta o corespondentã strânsã cu mama sa, cãreia îi solicita amãnunte despre viata de la casa pãrinteascã din Solesti. Sãrbãtorile prilejuite de Crãciun si Anul Nou 1845 le-a petrecut la Solesti, împreunã cu pãrintii si bunica sa. Abia înapoiatã la Galati, primeste trista veste a decesului bunicii Ecaterina si a tatãlui sãu. La intrarea bisericii construite de familie în anii 1859-1860, Elena Cuza a comandat la Constantinopol o placã de marmurã pe care a scris emotionantele versuri: „La acest semn de pomenire/ Catã omule sã vezi/ Cum a lumii fericire/ Azi o ai si mâine-o pierzi…”. Revenitã la Galati, Elena si-a dus viata mai departe alãturi de Alexandru, care, desi nu mai pãstra pentru ea cea dintâi înflãcãrare, rãmãsese legat sufleteste si-i pãstra un respect deosebit.
Elena a luat sub patronajul sãu scolile din Moldova, precum si institutiile de binefacere si culturã pentru educatia populatiei sãrace
În anul 1848 pe continentul european s-a aprins flacãra revolutiei burghezo-democratice. Românii nemultumiti de protectoratul Rusiei tariste si de aspra asuprire habsburgicã s-au ridicat la luptã. Alexandru-Ioan Cuza a participat la aceste evenimente împreunã cu tinerii din generatia sa, fiind prins împreunã cu alte 11 persoane care, au participat la declansarea evenimentelor din Moldova. În seara de 29 martie 1848 au fost aruncati în beciurile casei Mavrocordat. De aici au fost trimisi cu cãrutele, sub escortã la Galati, pentru a fi predati la Mãcin autoritãtilor turcesti. Desi avea numai 23 de ani, Elena Cuza, înstiintatã printr-o stafetã la Solesti, a plecat la Galati unde, cu ajutorul consului englez Cumingham, a îndreptat spre Brãila ambarcatiunea care-i transporta pe revolutionari, acestia fiind apoi eliberati. Nemaiputând sã se întoarcã în Moldova, Alexandru-Ioan Cuza a fugit în Transilvania, acolo participând la adunarea revolutionarilor transilvãneni de la Blaj si apoi a ajuns în Bucovina, la Cernãuti, unde a gãsit adãpost în casa lui Eudoxiu Hurmuzachi. Elena Cuza a trecut în Basarabia si apoi în Cernãuti, cu ajutorul Anei Ghica, ea transportând ajutoare pentru românii exilati. De aici a ajuns la Viena si apoi la Paris, împreunã cu Alexandru-Ioan Cuza. Ei s-au înapoiat în tarã împreunã cu noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, sub administratia cãruia Alexandru-Ioan Cuza a ocupat mai multe functii de rãspundere. Moartea timpurie a surorii sale Zoe, care fusese cãsãtoritã cu Iordache Lambrino de la Banca-Tutova si cãreia îi rãmãseserã trei copii orfani, a îndurerat-o profund. Elena a rãmas o perioadã de timp la mosia cumnatului sãu de la Banca, ( azi judetul Vaslui), îngrijindu-i pe cei trei nepoti. Dupã numirea lui Alexandru-Ioan Cuza în functia de loctiitor al hatmanului Militiei din Moldova, Elena s-a mutat la Iasi, în toamna anului 1858. Alegerile din 5 ianuarie 1859 i-a dat prilejul Elenei sã-l încurajeze pe sotul sãu: „Esti bun, Mãria ta! Esti întelept si-ti iubesti mult neamul. Cu aceste însusiri poti stãpâni fãrã teamã si o împãrãtie. Fii vrednic de încrederea celor ce ti-au dat-o”. Fire timidã si retrasã, Elena Cuza s-a adaptat mai greu noii situatii dar, cu sprijinul moral al mamei sale, a reusit sã facã fatã îndatoririlor de principesã domnitoare. Elena a luat sub patronajul sãu scolile din Moldova, precum si institutiile de binefacere si culturã pentru educatia populatiei sãrace. Organiza baluri la curtea domneascã din Iasi si vãzând flirturile sotului cu alte femei se supãra, fãrã sã o arate pe fatã, suportând chiar si purtarea obraznicã a principesei Maria Obrenovici (nãscutã Catargi, în Judetul Vrancea) care, nu se sfiia sã-l curteze pe domnitor chiar în fata sotiei sale.
Principesa a amenajat o camerã în care confectiona îmbrãcãminte pentru sãrmani
Sprijinitã de mama sa, principesa a participat, fãrã sotul sãu, care era plecat la Bucuresti, la Tedeumul slujit la Mitropolia Iasului, primind apoi vizitele oficiale si multumind si în numele lui Alexandru pentru felicitãrile adresate. Fiindcã cocheta ei rivalã de care domnul se îndrãgostise si pe care o mãgulea fãtis în societate îi provoca multã durere, dar si pentru a nu-l împinge pe domn la un gest necugetat, Elena a plecat pentru un timp din tarã, ea pribegind prin Paris, Roma, Neapole, Venetia, Torino si Milano, timp în care a avut unele contacte diplomatice cu persoane care, au devenit prietene devotate ale României. Împãratul Napoleon al III-lea i-a fãcut o primire deosebitã la palatul Tuileries, acordându-i o audientã de peste o orã. Revenind în tarã în anul 1862 a participat la prima receptie datã în Palatul din Bucuresti. Prin comportarea sa simplã si prietenoasã stia sã cîstige sufletele participantilor la petrecere, ceea ce l-a impresionat chiar si pe sotul sãu, vãzând-o stãpânã pe miscãri si vorbe. Principesa a vizitat asezãmintele publice si institutiile de binefacere si culturã. În apartamentul ei a amenajat o camerã în care confectiona îmbrãcãminte pentru sãrmani, pe care le dãdea preotilor sã le împartã, fãrã a preciza de la cine vin. Împreunã cu dr. Carol Davila a cercetat asezãmintele de binefacere din Bucuresti si, constatând numãrul mare de orfani, a pus temelia unui nou asezãmânt, dupã planurile mitropolitului Filaret II, ea dãruind, din caseta particularã, suma de o mie de galbeni. La data de 18 iulie 1862 a fost emis Decretul de înfiintare a Azilului „Elena Doamna”, la 29 iulie punându-se piatra de temelie a viitoarei constructii. Înainte de a pleca la Iasi, principesa a scris presedintelui Consiliului de Ministri despre trebuinta unor îmbunãtãtiri la Maternitatea Pantelimon, la Ospiciul infirmilor si al bolnavilor de nervi de la Mãrcuta, precum si de la Spitalul Militar. A scris si despre intentia ridicãrii unui azil de bãtrâni la Pantelimon, sugerând ca la fiecare asezãmânt sã fie expuse portretele fondatorilor, ca o recunostintã pentru generozitatea lor. Elena Cuza a luat asupra sa prefacerea spiritului public prin culturã si educatie, sprijinind tinerii pictori români. În deplasarea spre Iasi principesa a trecut pe la Galati pentru a-si vizita soacra, acolo fiind întâmpinatã de tãrani îmbrãcati în straie de sãrbãtoare. Principesa a zãbovit si la Solesti, locul atât de drag inimii sale. Mama sa a organizat o slujbã în noua bisericã si apoi în curtea conacului s-a încins o mare horã. Ajunsã la Iasi, la 20 august 1862, Elena s-a instalat în fostul palat domnesc, unde a fost asteptatã de autoritãtile civile si militare, a primit binecuvântarea mitropolitului Moldovei si salutul militarilor, al functionarilor publici si a delegatilor scolilor din orasul Iasi si seara a participat la masa de galã oferitã în onoarea sa. În zilele urmãtoare a vizitat Spitalul central al mãnãstirii Sfântul Spiridon, Închisoarea criminalã, Maternitatea, Spitalul copiilor pãrãsiti, Oficiul de bolnavi psihic de la Golia, Spitalul din Tãtãrasi, Spitalul israelit, Muzeul de istorie naturalã, scoala de arte, Institutul pentru scolirea fetelor, peste tot oferind daruri. Toate acestea au înfãtisat-o ca o bunã organizatoare pentru rezolvarea problemelor sãnãtãtii publice si ale culturii. Ajungând la Ruginoasa, resedinta particularã cumpãratã de la vãrul sãu, Mihail Sturza, principesa a angajat mesteri pentru repararea clãdirii si grãdinari germani pentru refacerea parcului din jurul castelului.
Alexandru-Ioan Cuza l-a adus la palatul domnesc pe primul sãu fiu, Alexandru, rezultat din relatia extraconjugalã cu Maria Obrenovici
Înapoindu-se la Bucuresti, principesa a reînceput sirul faptelor caritabile, implicându-se în dezvoltarea industriei textile de pe lângã mãnãstiri, ea comandând pânza de uniforme pentru scolile pe care le patrona. L-a însotit pe domn la Spitalul Coltea si la Garnizoana militarã, atunci venindu-i generoasele idei pentru pregãtirea unui Corp de infirmieri în cadrul Serviciului sanitar de ambulantã si înfiintãrii Crucii Rosii. Împreunã au vizitat Institutia „Sfânta Maria” a femeilor germane, au pus piatra de temelie a Bisericii evangheliste reformate si au strâns fonduri pentru Azilul „Elena Doamna”. În aceastã perioadã de rodnicã activitate i-a stat mereu alãturi sotului care, prin importantele reforme pe care le-a înfãptuit, a rãmas în constiinta neamului românesc. De fiecare datã Elena Cuza le amintea oamenilor cã datorau unirea si înfãptuirile lor domnului Alexandru-Ioan Cuza. La jumãtatea lunii martie 1864 Alexandru si Elena Cuza au plecat la Ruginoasa, pentru inaugurarea palatului si sãrbãtorirea Pastelui. Întrucât domnul si sfetnicul sãu, Mihail Kogãlniceanu, au creionat lovitura de stat si plebiscitul pentru înfãptuirea reformei agrare, Alexandru-Ioan Cuza s-a înapoiat mai repede la Bucuresti. Proclamatia domnului datã în urma loviturii de stat din 2 mai 1864 hotãra împroprietãrirea tãranilor, ceea ce a stârnit ample manifestãri de bucurie si recunostintã. Domnul Cuza a deschis urnele de vot pentru consultarea poporului de ziua onomasticã a sotiei sale, 21 mai. Dupã succesul obtinut în urma plebiscitului, domnul Alexandru-Ioan Cuza s-a deplasat la Constantinopol pentru a cere sultanului încuviintarea loviturii de stat si a reformelor ce le mai programase. Întors în tarã, domnul a participat la actiunile de salvare a locuintelor afectate de ploile abundente si inundatiile provocate de râul Dâmbovita. Alexandru-Ioan Cuza a profitat de aceastã situatie si l-a adus la palatul domnesc pe primul sãu fiu, Alexandru, rezultat din relatia extraconjugalã cu Maria Obrenovici. Copilul a fost prezentat ca fiind un orfan salvat de la înec, pe care domnul dorea sã-l înfieze. Aceastã minciunã a revoltat-o pe Elena Cuza, care a refuzat sã-l înfieze.
Elena Cuza, profund deprimatã de comportamentul imoral al domnului Cuza
Preferând despãrtirea de Alexandru-Ioan Cuza, principesa s-a înapoiat la Ruginoasa, fiind hotãrâtã sã nu facã compromisuri. Totusi, când domnul a venit în vizitã de împãcare, ea a fost impresionatã de manifestãrile de simpatie fãcute de o delegatie de tãrani sositi în întâmpinare, la castel, Elena întelegând cã ceea ce înfãptuise Cuza pentru binele si libertatea poporului sãu îl înfãsura într-un nimb de nemurire, si cã dorinta lui de a-si tine copilul lângã el era legitimã. Rãspunzând rugãmintilor domnului, principesa a acceptat cu seninãtate sã-l înfieze pe Alexandru. Rãmânând toatã vara anului 1864 la Ruginoasa, principesa s-a dedicat îngrijirii micutului Alexandru, supravegherii lucrãrilor la palat si realizãrii schitelor pentru confectionarea mobilelor comandate la Paris, ea demonstrând un gust deosebit pentru decorarea încãperilor. Domnul Cuza s-a înapoiat în Bucuresti, acolo având de înfruntat opozitia fostilor stãpâni ai bisericilor înstrãinate, ale cãror averi au fost secularizate, precum si agitatiile unor români nemultumiti de instituirea cenzurii si suprimarea unor ziare. În palatul de la Cotroceni începu sã-si facã des aparitia Maria Obrenovici, fapt care a îndepãrtat multe doamne din înalta societate de printesa domnitoare, acuzatã cã ar fi prea tolerantã si îngãduitoare, fãrã demnitate si amor propriu. Principesa purta mai departe grija scolilor si a institutiilor de binefacere, chiar dacã era profund deprimatã de comportamentul imoral al domnului Cuza. Rândurile celor nemultumiti de comportamentul lui Alexandru-Ioan Cuza se strângeau atât în tarã, cât si peste hotare. Reformele radicale si comportamentul imoral au condus la împutinarea prietenilor familiei domnitoare, contribuind la nasterea „monstruoasei coalitii” care urmãrea sã-l îndepãrteze de la domnie. Starea sãnãtãtii domnului Cuza a început sã se înrãutãteascã dupã moartea mamei sale, la data de 20 mai 1865, stiut fiind cã el mostenise boala acesteia. Convins de sotie si prieteni, a mers la curã la Ems, în Germania, dar a fost nevoit sã se înapoieze repede în Bucuresti întrucât la data de 3 august 1865 avusese loc o rãscoalã a celor nemultumiti, în urma cãreia s-au înregistrat victime. Înfierea la 5 noiembrie 1865 a celui de al doilea copil al Mariei Obrenovici, Dimitrie, a adus principesei Elena Cuza noi umilinte si batjocoriri, pe care ea le-a sfidat si si-a intensificat activitatea caritabilã sustinând Azilul „Elena Doamna”, Oficiul de la Eforia Spitalelor, Institutul Maternitãtii din Strada Radu Vodã si Spitalul de copii Cismeaua Rece. În ciuda tuturor necazurilor la care a fost supusã, principesa a rãmas alãturi de domnitor, sprijinindu-l moral pentru conducerea treburilor statului. Ea si-a intensificat vizitele la diferite asezãminte pe care le-a sprijinit activ, a desfãsurat de douã ori pe sãptãmânã audiente, dând sfaturi bune celor ce doreau sã sprijine pe domnul Cuza. Nu si-a pierdut firea nici în noaptea de 10/11 februarie 1866, când monstruoasa coalitie l-a obligat pe domnul Alexandru-Ioan Cuza sã abdice. Ea a apãrat copii pânã a sosit guvernanta si apoi s-a avântat hotãrâtã, cu o vointã de fier, sã afle care este situatia sotului arestat.
Conacul de la Solesti a fost mostenit de fratele ei, Theodor, care l-a vândut fratelui Costache
Pentru cã Alexandru nu renuntase la Maria Obrenovici, desi familia Elenei a insistat sã divorteze de sotul necredincios, ea l-a urmat, împreunã cu copiii, la Viena, Florenta si Heidelberg. În luna aprilie 1869 Elena a revenit la Solesti, întrucât mama era grav bolnavã. La scurt timp aceasta si-a dat sufletul în bratele fiicei iubite. Conacul de la Solesti a fost mostenit de fratele ei, Theodor, care l-a vândut fratelui Costache, Solestii pierzându-si farmecul pentru Elena Cuza. Dupã înmormântare Elena s-a înapoiat la Doblin, în Austria, lângã sotul ei, revenit la vechea dragoste. În anul 1870 familia Cuza s-a mutat la Florenta, în Italia. Dorind sã asigure o educatie aleasã copiilor, familia Cuza s-a mutat în anul 1873 în Germania, la Heidelberg. Rãcind în momentul trecerii muntilor Alpi, Alexandru-Ioan Cuza a decedat la data de 15 mai 1873, la ora 1:30, la trei zile dupã sosirea la Heidelberg. Elena Cuza a rãspuns personal celor care au trimis telegrame de condoleante, lãudând faptele domnului Alexandru-Ioan Cuza care l-au asezat în rândul personalitãtilor marcante ale României moderne. Dupã înmormântare, Elena Cuza a rãmas la Ruginoasa, judetul Iasi, ca sã-si chibzuiascã mãsurile necesare pentru cresterea copiilor. Împreunã cu Baligot de Beyne, fostul secretar al domnului Cuza, Elena si cei doi copii s-au mutat la Paris, unde Alexandru a urmat Facultatea de Drept si cursuri de istorie. Dupã moartea lui Baligot, în anul 1882, Elena s-a înapoiat la Ruginoasa. Dimitrie, care suferea de o boalã de piept s-a sinucis prin împuscare, în anul 1888, la Paris. Elena Cuza l-a adus la Ruginoasa si l-a înmormântat la dreapta tatãlui sãu, Alexandru-Ioan Cuza. Alexandru a încercat sã facã o carierã politicã, dar numele ce-l purta reprezenta un pericol pentru dusmanii tatãlui sãu. Atunci când a devenit unul dintre fondatorii ziarului „Adevãrul”, acestia au dezlãntuit împotriva lui o campanie furibundã, fãcându-l sã renunte la mandatul de deputat de Mehedinti.
Elena Cuza, dusã la Solesti cu o trãsurã si înmormântatã fãrã ceremonie oficialã
În anul 1889 Alexandru s-a cãsãtorit cu Maria Moruzi. A plecat în cãlãtorie de nuntã la Madrid, unde s-a îmbolnãvit. Acolo a decedat la scurt timp dupã ce a fãcut testamentul în favoarea sotiei sale, Maria Moruzi mostenind cea mai mare parte a averii familiei Cuza, inclusiv mosia de la Ruginoasa. Maria a marginalizat-o pe Elena Cuza, determinând-o sã pãrãseascã pentru totdeauna palatul de la Ruginoasa. Mutându-se în Iasi, Elena s-a înscris ca membrã fondatoare a Spitalului de copii „Caritatea”, dãruind la început suma de 5000 de lei. Înscriindu-se ca infirmierã a luat în îngrijirea ei cinci copii. Elena Cuza a pãrãsit spitalul din Iasi în 1892, dãruind acestui asezãmânt casele din strada Romanã si cotizind anual cu suma de 25.000 de lei. Elena a trecut ultima datã prin Solesti în anul 1895, ea vizitându-si nepotul, Gheorghe Rosetti, fost ambasador al României la Sankt Petersburg si pe sotia sa, Olga, fiica fostului ministru de externe al Frantei, De Gers. Deceptionatã, Elena Cuza s-a stabilit în anul 1903 la Piatra Neamt, într-o cãsutã modestã, ea fiind însotitã de o cameristã. Pânã la sfârsitul vietii a trãit modest, dedicându-se operelor de binefacere. În zorii zilei de 2 aprilie 1909 a încetat din viatã, la vârsta de 84 de ani. Asa cum a dorit, a fost dusã la Solesti cu o trãsurã si a fost înmormântatã fãrã ceremonie oficialã, cu un singur preot. Întreaga viatã a Elenei Cuza a fost un model de întelegere, demnitate si devotament, numele ei înscriindu-se la loc de cinste alãturi de al domnului Alexandru-Ioan Cuza. Principesa Elena Cuza a fost o martirã, demnã de respectul neamului românesc.
Note:
1. Lucia Bors, Doamna Elena Cuza, Craiova, Editura Pelendava, 1992.
2. Theodor Rîscanu, Ruginoasa – Povestea unui castel blestemat, Iasi, Editura Portile Orientului, 1995.
3. Constantin Chiper, Dan Burghelea, Marcela Isac, Vera Tãrîtã, Monografia Comunei Solesti, Editura Thalia, Vaslui, 2002.
