SATUL VASLUIAN… La Sala de sedinte “Stefan cel Mare” a Consiliului Judetean Vaslui, au fost lansate trei volume ale Fonotecii Arhivei de Folclor “Vasile Adãscãlitei”, precum si albumul etnografic “Pe cãrãrile timpului”, apãrut în urma proiectului “Satul vasluian – traditie si actualitate”, coordonat de fotograful Sorin Onisor si entograful Lucian Valeriu Lefter de la Centrul Culturii Traiditionale Vaslui. Mai multe despre aceste lucrãri, în rândurile urmãtoare, semnate de profesorul etnograf Dan Ravaru.
Colegul Lucian Valeriu Lefter realizeazã un remarcabil act de culturã în lansarea simultanã a mai multor lucrãri dedicate satului românesc în general si celui vasluian în special. În primul rând, albumul fotografic “Pe cãrãrile timpului”, o lucrare în care imaginea si ideile se armonizeazã perfect, impresioneazã de la bun început realizarea graficã si acuratetea tehnicii fotografice, care se datoreazã unui mare numãr de colaboratori, coordonati de domnul Sorin Onisor. Considerat o radiografie a satului românesc, albumul cautã sã surprindã în timp transformãrile, dar în acelasi timp si pãstrarea traditiilor în satele noastre, acolo unde, dupã cum spunea Lucian Blaga, s-a nãscut vesnicia. Satele au cunoscut si ele transformãri, dar ele rãmân punctul de referintã vital pentru noi, românii. Albumul apare în perioada în care românii au sãrbãtorit cu mai mult sau mai putin entuziasm, cu mai multã sau mai putinã participare sufleteascã, Centenarul Marii Uniri, de aceea, în mod firesc, albumul are în vedere aspectele materiale ale amintirii Primului Rãzboi Mondial, în primul rând monumetele care populeazã satele noastre. Au rãmas destul de multe monumente, desi în perioada 1950-1965 au fost neglijate, iar ansamblurile monumentale din perioada interbelicã au fost înlocuite prin mici obeliscuri pe care erau înscrise numai numele celor care luptaserã pe frontul de vest în perioada 1944-1945. Spiritul artistic al românilor a rãmas înscris în lucrãri remarcabile cu valoare generalã în timp, un exemplu deosebit fiind o lucrare în piatrã de la Uncesti (pag. 21), în care sunt evocate elemente fundamentale ale mitologiei noastre, respectiv personificarea lunii si soarelui si existenta ochiului lui Dumnezeu în litera delta. Un spatiu apreciabil este dedicat lui Constantin Prezan, unul dintre cei trei maresali ai României, stabilit la Schinetea-Dumesti, unde îsi doarme si somnul de veci. Sunt prezentate în mare contributiile sale din Primul Rãzboi Mondial, meritele pentru realizarea Marii Uniri din 1918. Nu sunt amintite, însã, douã elemente: faptul cã în 1918, aducând la Iasi, pe neasteptate, douã regimente de vânãtori, a salvat conducerea României de la atacul pe care îl organizau la Socola mai multi sefi bolsevici, condusi de celebrul agent cominternist Rosal. De asemenea, Prezan a dezarmat trupele rusesti bolsevizate, care pãrãseau frontul. Din aceste cauze, desi el nu a fãcut politicã, a fost ignorat, eliminat din manualele de istorie în guvernul comunist. Desi, dupã 1965, se începuse punerea în valoare a mai multor personalitãti, Prezan a fost lãsat deoparte în continuare. În 1987 au intervenit veteranii de rãzboi si Vasluiului i s-a cerut sã facã ceva în amintirea maresalului. Toti au dat din colt în colt, pânã la urmã am fost delegat eu la Schinetea, unde în conacul sãu era o sectie de spital de psihiatrie, iar mormântul sãu si cel al sotiei Olga aveau crucile sparte si se gãsea o mizerie de nedescris. Nu am putut face mare lucru atunci, abia dupã 1990 s-a ajuns la reabilitarea maresalului, iar conacul sãu aratã asa cum îl vedem în albumul fotografic. Este una dintre cele mai frumoase imagini, la care ar trebui sã se adauge si cea a altui erou vasluian – Gheorghe Naumescu. Mentionez cã, pe lângã maresalul Prezan, judetul Vaslui a dat 15 generali în Primul Rãzboi Mondial. Trebuie sã mai amintim cã în perioada ’50, în istoria scrisã de Roller, România a fost consideratã un stat agresor, care a cotropit Basarabia si Transilvania. Actualmente, nu mai poate fi vorba despre o altã interpretare, dar se gãsesc istorici de tipul lui Lucian Boia, care minimalizeazã efortul românesc pentru a realiza unitatea nationalã. Atacurile sunt directe sau indirecte, prin exagerarea unor deficiente din timpul rãzboiului. Oricum, mai multi conducãtori militari sau de stat au afirmat cã soldatul român a fost cel mai bun din lume, desi a fost prost înarmat, prost aprovizionat, prost instruit.
Locuinta tãranului se impunea prin elementele de artã popularã
În cinstea acestui soldat s-au ridicat, de fapt, zeci si sute de monumente. Între cele din judetul Vaslui, atât cât a permis spatiul tipografic, putem avea în vedere mai ales pe cele mai frumoase sau pline de semnificatii, cum ar fi troita de la Epureni (Duda) sau monumentul de la Trohan. Si-au fãcut loc în album si peisaje exceptionale, sau arbori seculari, cum ar fi cel de la Rafaila, arbori înconjurati de legende si care pãstreazã amintirea cultului precrestin al dendolatriei, respectiv divinizarea plantelor. Si-au fãcut loc si imaginile legate de noi binefãcãtori ai satelor românesti, Stroe Belloescu, care a ridicat la Grivita, între altele, primul monument dedicat lui Al. I. Cuza, si Stefan Anghelutã, ctitorul scolii de la Chitoc, prima scoalã internat cu gratuitate, care a dat sute de absolventi într-o perioadã în care stiinta de carte era atât de putin rãspânditã. Se continuã cu imagini ale universului rural, de la tablouri ale vietii cotidine s-a trecut la prezentarea caselor tãrãnesti si ale elementelor de artã popularã. Dacã locuinta tãranului nu era prea impresionantã, ea se impunea, însã, prin elementele de artã popularã, produse ale industriei casnice. Acestea aveau o mare varietate, tipologicã si functionalã, în rândul lor înscriindu-se stergarele, fetele de masã, fetele de pernã, prostirile si pichirile, care împodobeau patul, velintele, leicerele, tolurile, covoarele etc.
În lucrare este citat un francez prezent la noi, în timpul primul rãzboi, Marcel Fontaine, care îsi exprimã pãreri destul de discutabile despre locuinta tãrãneascã si prea putin se referã la frumusetea obiectelor care o împodobeau. În privinta caselor tãrãnesti, trebuie sã mai amintim elementele de ordin mitologic pe care le descoperim în constructie. La capãtul cãpriorilor erau sculptate în mod simbolic capete de cai, în partea de sus a stâlpilor portii erau schitate capete umane, amintire a strãmosilor, care trebuiau sã ocroteascã incinta, iar în nord-vestul judetului, la casele mai vechi, întâlnim pe fronton imaginea soarelui. Dacã pânã acum ne-am exprimat entuziasmul pentru album, am dori sã ne exprimãm si alte dorinte. Din album lipsesc în totalitate cele 11 muzee sãtesti în care se gãsesc adevãrate comori si care sunt cel mai strâns legate de satul traditional si de cel local. De asemenea, în privinta ceramicii este ignorat centrul de la Vinderei, cândva al patrulea pe tarã, acum dispãrut, dar este prezentat tot un centru dispãrut, cel de la Dumesti. Reconstituirea imaginilor ceramicii de la Vinderei ar fi deosebit de interesantã. Pentru întregirea imaginii satului în general, propunem un nou volum care sã reproducã tot ceea ce este mai important în muzeele sau colectiile sãtesti, cum li se mai spune. Felicitãm încã o datã pe coordonatorul lucrãrii, Lucian Valeriu Lefter, dar si pe Sorin Onisor, maestrul fotografiilor.
De-a lungul timpului, s-a creat si falsa impresie cã judetul Vaslui nu ar avea folclor
Totodatã, s-au lansat si alte lucrãri din arhiva de folclor Vasile Adãscãlitei, aflatã în posesia Centrului Judetean de Conservare si Promovare a Culturii Traditionale. Din punctul de vedere al Vasluiului, si aceastã arhivã are o micã poveste. În urmã cu 40 ani, când am venit la centru, aveam un numãr de benzi de magnetofon cu culegeri de folclor realizate de mine si de Silvia Chiper Ravaru. Nu exista o traditie a culegerilor pe atunci, asa cã una din benzi a fost imediat folositã pentru înregistrare de muzicã coralã la un spectacol. Atunci am strâns tot materialul, l-am dus profesorului Adãscãlitei, iar acum, înregistrãile realizate cu peste 40 ani în urmã au revenit la Vaslui odatã cu arhiva profesorului Vasile Adãscãlitei. Tin sã mai mentionez cã, desi în judetul Vaslui au existat deosebite preocupãri pentru folclor la începutul secolului XX, când la Bârlad apãrea revista “Ion Creangã”, a urmat o lungã perioadã de dezinteres. Cu exceptia culegerii de folclor muzical a domnului Nicolae Balan, nu s-a mai publicat nimic important, de aceea, probabil, a existat o oarecare neîncredere a celor din sate. Atunci când fãceam culegeri, a trebuit mai mult timp ca sã-si deschidã sufletele. La început încã îi auzem soptind “ãstia sunt de la Securitate”. Mai târziu si-au deschis sufletele si actualmente avem la dispozitie o mare varietate de creatii populare din toate domeniile. Reamintesc etimologia cuvântului folclor, adicã întelepciune popularã, cuprinzând toate domeniile vietii spirituale, de la mitologie, medicinã popularã, astronomie, pânã la proverbe, povesti etc. De obicei, însã, avem de-a face cu folclorul muzical. De aceea, volumele editate de Lucian Valeriu Lefter sunt formate atât din text, cât si din înregistrarea muzicalã pe CD. Este foarte bine asa, deoarece notatia muzicalã nu este accesibilã decât pentru putine persoane, iar în cazul folclorului poate fi îndoielnicã. Profesorul Vasile Adãscãlitei a dat într-o zi o melodie înregistratã la caval la trei specialisti în muzicã din Iasi. Fiecare a notat-o altfel… Deoarece pânã acum s-au publicat putine culegeri, s-a creat si falsa impresie cã judetul Vaslui nu ar avea folclor, ceea ce este total neadevãrat, din contra, avem un bogat folclor muzical, cu particularitãti care îl disting de celelalte zone folclorice ale regiunii si chiar de cel din restul Moldovei. Sã amintim cele trei volume. Cel dintâi se cheamã “Mãi soldate rosior” si cuprinde piese înregistrate despre Primul Rãzboi Mondial, unele dintre ele chiar de la participanti ai evenimentelor de atunci. În literatura de specialitate este amintit adesea cântecul “Mãi soldate vânãtor”, acesta este caracteristic pentru alte zone, iar aici se foloseste termenul de rosior deoarece la Bârlad au fost câteva regimente de cavalerie, cel mai cunoscut pentru faptele sale fiind “2 Rosiori”. Astfel, se explicã frecventa cântecelor. Având aceastã tematicã, personal am cules peste sase variante, dar mai sunt si altele. Cântecul evocã moartea unui luptãtor undeva în munti, iar la moartea sa, la fel ca în Miorita, participã întreaga naturã, fapt semnificativ pentru misiunea magicã în care omul, animalul, plantele, mineralele alcãtuiau un singur tot si se completau unele pe altele.
Dupã acest volum dedicat în totalitate Primului Rãzboi Mondial, urmeazã cel intitulat “Bate vântul vârfurile”, alcãtuit, în primul rând, din doine si alte cântece legate de singurãtate, stãri sufletesti aflate la limitã, de norocul pierdut, aici <noroc> având sensul etimologic de <soartã>. Peste tot domneste dorul, un sentiment specific românilor, cuvântul neavând echivalente în alte limbi. Nici aici nu lipsesc cântecele de cãtãnie pe care eu le-as numi de viatã militarã, termenul de cãtãnie fiind specific Ardealului. Vom întâlni aici versuri despre al Doilea Rãzboi Mondial. Este evocat Cotul Donului, locul unde si-au pierdut viata zeci de mii de români în înclestãrile din apropierea Stalingradului.
Legile fundamentale ale folclorului: oralitatea, anonimatul si sincretismul
Cel de-al treilea volum este mai senin, titlul sãu fiind “Asa-i hora din strãbuni”. Vom întâlni aici cântece, strigãturi si, mai ales, melodii ale jocurilor populare, dar nu vor lipsi nici creatile epice, balade traditionale sau cântece legate de ultimul rãzboi, amintind cele trei puncte dureroase din rãzboiul nostru din rãsãrit: Odessa, Stalingradul si, din nou, Cotul Donului. În totalitatea lor, cele trei volume oferã un repertoriu exceptional de bogat, tocmai aici cred cã trebuie subliniatã importanta aparitiei acestor volume, mai ales a CD-urilor, ca o posibilitate de îmbogãtire a repertoriului formatiilor si solistilor de folclor. Din nefericire, folclorul a fost supus de mai multe ori unor operatii de falsificare, pur si simplu. În anii ’50, tãranii strigau “chipurile” la horã: “Stalin si poporul rus libertate ne-au adus” sau “Ana, Luca si cu Dej bagã spaima în burghezi”.
Dupã 1965, s-a revenit la traditiile românesti, s-a urmãrit autenticitatea folclorului, iar la concursurile de sub egida “Cântãrii României” participau în juriu specialisti reputati în folclor, care nu permiteau abateri. Dupã 1989, ca peste tot, si aici a început dezordinea. În primul rând s-au rãspândit cel mai jalnice si odioase pur si simplu piese zise folclorice, mizerabilele manele, care nu apartin culturii noastre, sunt furturi de muzicã orientalã la care se adaugã versuri de o prostie totalã. Din pãcate, au ajuns sã fie agreate de o parte din public datoritã lipsei educatiei muzicale si artistice, în general. Si repertoriul formatiilor de folclor a suferit influente nefaste în ultimul timp. Dacã instrumentistii, fiind profesionisti de obicei, pãstreazã ceea ce este mai important din folclor, îl respectã, desi mai amestecã stilurle regionale si adaugã “floricele”, prestatia solistilor vocali este din ce în ce mai slabã. Nu se mai tine seama de legile fundamentale ale folclorului, care sunt oralitatea – nu se foloseste un text scris, anonimatul – nu existã autor de text, si sincretismul – adicã interpretarea trebuie însotitã de costumatii adecvate. În loc sã pãstreze textele traditionale, solistii, folosesc “opera” asa numitilor textieri care amestecã versuri din folclor cu ale lor proprii, care nu au nicio valoare, si mai adaugã nume de localitãti dupã originea solistului respectiv. Este foarte trist cã nu se ia nicio mãsurã. De exemplu, dacã falsifici bani, esti pedepsit. Dacã furi versuri de la alti poeti, esti acuzat de plagiat, dar dacã furi din folclor muzicã sau versuri, esti plãtit pentru asta. De aceea, volumele editate de domnul Lefter sunt foarte utile, dacã îsi vor gãsi calea cãtre interpreti. Este adevãrat, acestia merg dupã legea “ce se cere”, adicã ce vrea publicul. Însã trebuie sã reamintim cã publicul trebuie si el educat. Dacã ne luãm dupã pãrerile generale, Florin Salam, sau “Parizel” cum îi spunea domnul Bichinet, este mai apreciat decât Enescu sau Beethoven. Asta nu înseamnã, însã, cã trebuie sã renuntãm la operã si la filarmonicã, fiindcã asa vrea publicul. Trebuie sã-l educãm, sã nu-i oferim manele, asa cum fac unele institutii de culturã sau ale statului, cum ar fi cãminele culturale sau primãriile. Trebuie sã începem usor sã facem ca în repertoriul solistilor sã introducem treptat câte o melodie traditionalã pânã publicul se obisnuieste cu muzica mai veche, iar repertoriul ochestrelor sã pãstreze ce este mai valoros atât direct din culegeri sau din din prelucrãri realizate de mari maestri. În asteptarea impactului asupra publicului, asupra solistilor, îi urãm domnului Lefter succes mai departe si capacitatea de a introduce în circuitul valoric noi si noi piese muzicale sau texte de mare valoare spiritualã
(Dan Ravaru)
