OMAGIU… 79 de ani ar fi împlinit pe 28 septembrie, dacã un accident, cel putin ciudat, nu i-ar fi curmat viata la 50 de ani. Spre deosebire de celelalte fiinte de pe Terra, omul este înzestrat cu memorie, iar partea cea mai nobilã a acesteia este memoria afectivã. Sentimentele ne coplesesc atunci când ne amintim de cei care si-au pus amprenta pe sufletele noastre. Ei nu vor muri niciodatã atât timp cât le evocãm numele. Ion Iancu Lefter, poet prin excelentã, se înscrie în galeria acestor personaje, care nu vor cunoaste moartea atât timp cât ne vom gândi la ele. Si aceasta se întâmplã oricând ne aflãm pe tãrâmul culturii. L-am cunoscut în 1959, deci, în urmã cu 60 ani. Împreunã cu Cezar Ivãnescu si Octavian Stoica, organizasem un Cenaclu Literar numit Alexandru Vlahutã, la Biblioteca Stroe Belloescu. Deodatã, apare un nou cenaclu la un institut de învãtãtori, care a functionat la Bârlad în acea perioadã, cenaclu care purta numele poetului George Tutoveanu, un simbol cultural al Bârladului, care, însã, în acea perioadã, era “nomina odiosa”. Nationalismul din versurile sale nu convenea acelei perioade de la sfârsitul decenului întunecat, respectiv 1950-1960. Initiatorul noului cenaclu era Ion Iancu Lefter, care de la bun început a dovedit curaj si o atitudine plinã de demnitate fatã de cei scandalizati, chipurile, de denumirea cenaclului. În aceste împrejurãri ne-am cunoscut si am devenit prieteni. Drumurile noastre au fost, desigur, diferite, desi am pãstrat legãtura dintre noi, legãturi aproape sub semnul preocupãrilor literare. Un moment deosebit a fost atunci când George Cãlinescu, de la înãltimea prestigiului sãu, s-a oprit asupra versurilor lui Ion Iancu Lefter, impresionat de acuratetea si prospetimea stilisticã a acestora. Ion Iancu Lefter a cãlãtorit mereu atât spiritual, prin literaturã si istorie, dar si material, trãind în mai multe zone ale tãrii, cunoscându-le frumsetile si îmbogãtindu-si sufletul din trinosul acestora. Una din zonele cunoscute de el, cu prilejul permanentelor deplasãri, a fost Bucovina, unde a întâlnit-o pe profesoara Elvira, care a devenit apoi doamna vietii si creatiei sale. Ne-am reîntâlnit statornic la Vaslui prin 1979, de când ne-am apropiat mai mult si am cunoscut mai bine creatia sa poeticã, dublatã de o activitate ziaristicã de exceptie.
Si a venit decembrie 1989, momentul marilor sperante, urmate apoi de mari deziluzii pe care, din nenorocire sau din fericire, Ion Iancu Lefter nu le-a mai cunoscut. Un moment esential pentru trãirile sale a fost vizita la Chisinãu, în acea perioadã efervescentã din ianuarie 1990, unde a avut o prezentã remarcabilã, împreunã cu alti prieteni din Vaslui. Momentul culminant a fost când s-a urcat pe scenã cu un drapel tricolor si a strigat cãtre cei din salã “Unire, frati români, unire!”. Era ceva cu totul extraordinar pentru locuitorii Chisinãului, la început au înmãrmurit, pe urmã au izbucnit în aplauze si urãri furtunoase. Când a ajuns la hotel, bagajele sale si ale celor care îl însoteau erau deja fãcute… Întors în tarã, s-a angajat în mai multe activitãti, una dintre cele mai importante fiind redactarea Gazetei de Est, la care am colaborat împreunã cu Paul Munteanu, Cornel Bichinet, Ion Enache, Ion Parfene etc. Si a venit 1 martie 1990: eram în redactie, terminasem de corectat numãrul care urma sã aparã a doua zi, când au intervenit unele probleme. Ion astepta acasã sã-l sun, sã facã ultima corecturã, adicã sã fie “cap limpede”, cum se spunea atunci. Fiindcã s-a amânat tipãrirea numãrului, a iesit seara din casã si, pe trecerea de pietoni de la Central, a fost cãlcat de o masinã condusã de un ofiter de Politie, care mai era si de la Circulatie. Legând acest accident de cele întâmplate în Basarabia, au apãrut diferite speculatii, mai mult sau mai putin apropiate de realitate. De aici ipoteza unui “accident inteligent”, asa cum li s-a întâmplat mai târziu sotilor Aldea Teodorovici sau poetului simbol al Basarabiei, Grigore Vieru. Creatia poeticã a lui Ion Iancu Lefter, publicatã si înainte de 1989, s-a dezvãluit plenar dupã moartea sa. Desi era cunoscut ca un personaj oarecum boem, atunci când se închidea în casã, Ion Iancu Lefter devenea un alt personaj, dãruit total scrisului si dovedind o minutiozitate exemplarã. Ne-a lãsat peste 20 de caiete de versuri, caligrafiate cu grijã, strãlucind atât prin continut, cât si prin formã. De aici, substanta unor noi si noi volume apãrute prin grija plinã de devotament a sotiei sale, doamna Elvira Lefter. Sã trecem în revistã volumele sale mai vechi si mai noi: “Sãrut” – 1969, “Starea de duminicã”-1982, “Coroana de spice” -1985, “Sãgetarea cerbului” – 1988, “Gloria ierbii” – 1989. Au urmat, dupã plecare sa dintre noi, “Apoteoza lacrimei” – 1997, “Cele mai frumoase poezii” – 2000, “Spre Golgota” – 2005, “Învierea a doua” – 2014, “Poezii de sertar” – 2018, “Ograda eternã” – 2018.
Caracteristica principalã a versurilor lui Ion Iancu Lefter constã în frumusetea si forta metaforelor. În spiritul poeziei clasice, va cultiva imaginile artistice cu o mãiestrie impresionantã si cu o fireascã apelare la acestea. Pe de o parte, poezia sa este traditionalistã, prin tematica si prin structura poemelor în strofe si cu rimã, pe de altã parte, spiritul modern este prezent prin abordarea îndrãzneatã a subiectelor si prin actualitatea acestora. Central se situeazã evocarea satului, a personajelor sale între care se înscriu si strãmosii poetului, care reînvie în versurile sale. Un fior religios este prezent peste tot, alãturi de dragostea pentru gloria trecutului. Nu lipsesc, însã, imprecatiile acide la adresa celor care, într-un fel sau altul, si-au trãdat neamul. Vigoarea versurilor sale se impune în peisajul contemporan, dominat de poeti care “însirã vorbe goale”, care nici mãcar, precum în vremea lui Eminescu, sã reuseascã “din coadã ca sã sune”. Volumele publicate pânã acum impresioneazã mai mult si din alt punct de vedere. Ion scria împotriva vechii orânduiri, se opera asupra Basarbiei si Bucovinei, într-o vreme când astfel de creatii nu se punea problema sã poatã fi publicate, de aici admiratia noastrã pentru munca sa, care pãrea pe atunci zadarnicã, dar preconiza un viitor, o sperantã. Dupã 1989, m-am asteptat ca, la fel cum s-a întâmplat în Polonia sau Rusia, sã vadã lumina tiparului multe creatii de acest gen. Din pãcate, au fost foarte putine, iar între ele s-au înscris cu strãlucire poemele lui Ion Iancu Lefter. Anul viitor, 2020, va trebui sã fie, pentru cultura judetului Vaslui, cel putin, “un an Ion Iancu Lefter”, deoarece se vor împlini 80 ani de la nastere si 30 ani de la deces. Sã sperãm si sã ne strãduim cã asa va fi…
Dan Ravaru
