Adeseori, mulţi dintre noi, atunci când suntem întrebaţi despre elementele specifice româneşti, ne mândrim cu specialităţi culinare: sarmalele, pastrama, mămăliga, – pentru unii – chiar ciorba de burtă, deşi se pare că niciuna dintre aceste reţete culinare nu s-a născut pe meleagurile noastre. Între toate aceste delicatese aşa-zis autohtone, micul românesc ocupă un loc de frunte. Să fie acesta o invenţie a gastronomiei româneşti?
I. Scurtă istorie a micului românesc În ciuda faptului că micii par a exista dintotdeauna pe teritoriul ţării noastre, se pare că aceştia nu au ajuns decât destul de târziu în bucătăriile româneşti. Astfel, într-o carte de bucate ce a apărut în secolul al XVII-lea, publicată mai târziu sub numele Manuscris brâncovenesc (1) , micii nu erau precizaţi. Alimentul începe să fie menţionat tot mai des în meniul românilor începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Astfel, conform mărturiei istoricului Constantin Bacalbaşa, în lucrarea: Bucureştii de altădată, în localul numit “La Iordache” aflat pe strada Covaci (clădirea există şi astăzi pe strada omonimă), din lipsa maţelor pentru cârnaţi, bucătarul a inovat un nou sortiment culinar: “cârnaţi fără piele”. Termenul îl regăsim însă sub această formă şi în alte scrieri din acelaşi secol. Cel care ar fi definitivat însă numele de mititei ar fi fost N. T. Orăşanu, la rândul său, client fidel al localului anterior menţionat. Spre amuzamentul clienţilor, acesta a alcătuit un meniu mai special, dând câte un pseudonim fiecărui produs comercializat. Astfel, ţuica era „o idee”, apa – „o naturală”, pâinea – „abundenţă”, scobitoarea – „o baionetă”, ardeiul roşu – „o torpilă”, varza acră – „origine de la Belgrad”, gheaţa – „cremă de Siberia”, cafeaua turcească – „un taifas”, un litru de vin cu o sticlă de borviz (apă minerală) – „o baterie”. De remarcat că meniul făcea o distincţie clară între: cârnaţi mici – mititei – şi cârnatul mare, cu piele, numit patrician, un element pe care îl vom regăsi însă şi în alte spaţii istorice. Potrivit lui Bacalbaşa, felul de mâncare devine tot mai popular cu ocazia serbărilor câmpeneşti: „Prin anii aceştia, grădina Bordeiului, care era lipită de Herăstrăul vechiu, pe aceiaşi şosea care duce astăzi la Grădina Fronescu, era în toiul ei. Obiceiul era ca la Paşte, la Sf. Gheorghe şi la 1 Mai poporul să petreacă în această vastă grădină.. (…) Aici se debita numai vinul, mititeii, caşcavalul, pâinea, ridichile, cât şi oale nouă de capacitatea unui litru. Apoi erau mititeii. Câteva grătare în plin aer frigeau mititeii, pe care alături îi fabricau mereu bucătarii. Zeci de mii de mititei treceau astfel din mâinile bucătarilor în mâinile grataragiilor şi de pe la grătare pe hârtiuţele pe care le întindeau clienţii grăbiţi şi înfometaţi” (2). Mititeii au fost, în acelaşi timp, un deliciu culinar al Restaurantului Românesc din cadrul Expoziţiei de la Paris din anul 1889. Şi de această dată au fost fabricaţi de acelaşi Iordache, trimis la expoziţie împreună cu un taraf de lăutari (3). Nici în perioada interbelică mititeii nu au fost complet ignoraţi. O glumă din această perioadă consta în faptul că, pentru aviatorii străini, oraşul Bucureşti putea fi foarte uşor reperat datorită grătarelor aprinse ce scoteau permanent fum. Redau mai jos o reţetă trimisă, în mare secret, de către bucătarul prestigiosului restaurant Carul cu Bere către soţia unui ofiţer român, amintindu-se şi vremurile vechi în care pragul restaurantului era călcat şi de „cinstitul Conu Iancu Caragiale”. În acelaşi timp, se menţionează clar originea balcanică a acestora. Reţeta de mititei de la Restaurantul CARUL CU BERE din Bucureşti Bucureşti, la 16 Iunie 1920 Onorate Domnule Ofiţer! Pentru căci fiecare vizită a Domniei voastre, ca şi cu 20 ani în urmă cele ale tatălui Domniei voastre, dimpreună cu cinstitul Conu Iancu Caragiale este, pe lângă onoare, şi un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc să dau la rându-mi dovadă de cavalerism, împărtăşindu-vă la dorinţa onoratei Dumneavoastră soţii, Doamna Măriuţa Baciu, reţetarul de preparare ai mititeilor noştri, care, după cum bine ştiţi sunt cei mai lăudaţi din tot Bucureştiul. Astfel dau dovadă de încredere în Domnia voastră spre a nu trăda nicidecum secretul delicioşilor noştri mititei, secret pe care la rândul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom D-l Tică Preoteanu, antemergătoriul meu la conducerea bucătăriei Carului. Adresez aceieaşi rugăciune şi onoratei Dumneavoastră soţii, Doamnei Măriuţa, celei mai desăvârşite amfitrioane pe care sunt bucuros să o fi cunoscut. Perfecţiunea seratelor de cină din casa Domniilor voastre, la care, mulţumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotărârea să va divulg taina celui mai de preţ preparat culinar care ne cinsteşte numele în capitală, în ţara întreagă şi în străinătate. Mititeii sunt un produs culinar din carne de vită, în stare finită de şapte până la opt centimetri şi la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătătoru. Ei îşi au originea în Balkan, provenind din Serbia, dar se întâlnesc şi în Grecia şi Turcia, de unde au fost preluaţi de bucătăria românească.
Citeste mai mult: adev.ro/q9mvzo
