Pe 31 august, mergând cu un troleibuz spre centrul Chişinăului, mă pomenesc abordat de un domn cu o sacoşă neagră în mâna dreaptă. „De ce îl atacaţi pe Plahotniuc?”, mă întreabă scurt. „Dar ce ar trebui să facem?”, răspund debusolat, luat prin surprindere. „Până nu există o decizie definitivă a Curţii Spreme de Justiţie, nu aveţi dreptul să vă legaţi de el.” Se crease o situaţie de-a dreptiul comică. Nici să începi polemici politice în salonul unui troleibuz, dar nici să-l laşi pe om orbecăind în întunericul argumentelor buhăieşilor de la Rublika TV.
„Dar Al Capone?” – îmi veni să-l întreb. Nici în cazul lui nu au existat decizii ale instanţelor de judecată. Nici în cazul altor sute şi mii de mafioţi. Şi totuşi societatea ştia cu ce se ocupă bandiţii aceştia, ştia că ei sug sângele poporului şi că nu vor ceda de bună voie puterea şi privilegiile de care se bucură. Uşile troleibuzului se deschiseseră, era staţia la care urma să cobor. Mergând pe stradă, am mai continuat discuţia imaginară cu domnul cu sacoşa neagră în mâna dreaptă.
