|

Alexandru Giugaru, huseanul care a însufletit ca nimeni altul personajele lui Caragiale!

PERSONALITATE…”Eu trebuie sã fiu, din toate punctele de vedere, acela pe care-l joc si nimic altceva. Nu-mi place sã sarjez, sã afectez, sã împopotonez rolul cu farafastâcuri”, a rãspuns Alexandru Giugaru, atunci când a fost întrebat de ce crede cã este un actor “atât de popular”! Alexandru Giugaru s-a nãscut la Husi, în 1897, iar sâmbãtã s-au împlinit 121 de ani, de la nasterea sa. A plecat din Husul natal, dorindu-si enorm sã devinã actor la Bucuresti, chiar dacã acest lucru a presupus, initial, sã înceapã dând cu mãtura prin teatre si doar sperând la ziua în care sã arate lumii toatã dragostea sa pentru scenã. Îsi închipuise si un nume de scenã, în care a inserat, în semn de atasament fatã de obârsia sa, numele urbei natale: Sandy Husi. A rãmas, pânã la urmã, la îndemnul Luciei Sturza Bulandra, cea care l-a descoperit si l-a sustinut, în drumul sãu spre marile scene, sã cucereascã lumea teatrului, cu numele sãu real si nemuritor: Alexandru Giugaru!

“A fost, prin excelentã, un creator de tipuri caragialeene, si poate cã, într-o mãsurã, caracteristici ale lui Trahanache sau Dumitrache Titircã sunt decelabile si în alte roluri de-ale sale, goldoniene, gogoliene, Molieresti sau în piese românesti ce-i ofereau naturi fruste: Tache, Ianke si Cadâr, Vis de secãturã, În Valea Cucului. Dar admirându-i modul de a fãuri o medalie din bronz autohtonist, ar fi nedrept sã-l limitãm, chiar si în rame superlative, la un tip unic. Cãci a fost un artist multilateral, care a stiut sã valorizeze si subtila poezie mussetianã din Fortunio, lirismul cehovian amãrui al Livezii cu visini, sau tragismul din Furtuna lui Ostrovski. Si în film a fost mai ales interpret comic, dar pe o scarã largã, care, în lentila studiului aplicat, aratã a avea numeroase trepte, de la Telegrame la Directorul nostru, de la Corigenta domnului profesor la Tudor, sau de la O noapte furtunoasã la Post-restant. Cu prilejurile turneelor Teatrului National peste hotare, presa parizianã, cea venetianã sau cea moscovitã au semnalat cu încântare proteismul artistului si forta sa de întruchipare. Si le-a format si slefuit în nenumãrate experiente sãvârsite pe marile scene ale teatrelor bucurestene, alãturi de actori reputati si împreunã cu regizori însemnati – Victor Ion Popa, Soare Z. Soare, Aurel Ion Maican, Sicã Alexandrescu – precum si pe mici scene de cartier, în grãdini de varã, ori la Cãrãbus, alãturi de Tãnase, sau la Operetã, apoi în sãlile obscure ale cinematografelor de cartier – unde-si avea un public al sãu ce-l idolatriza – si, în aproape patru decenii de muncã substantialã, la Teatrul National. Avea o stiintã uriasã de a grava portrete de imbecili candizi, mitocani cu parapon, vicleni interlopi, autoritari mãrginiti, încornorati stupizi, palavragii cu ifos, bãtãusii sanguinari, retrograzi cu principii. E autentic în tot ce joacã – spunea Sicã Alexandrescu în 1972, întreaga lui fiintã are rãdãcini puternice în solul românesc, dar el intuieste si aspectele universale ale eternului uman. L-am întrebat, la un moment dat, de unde socoate cã-i vine calificarea de artist „popular”. „Asta – mi-a rãspuns – s-ar putea sã provinã si din aceea cã, pentru mine, realismul înseamnã totul în artã. Eu trebuie sã fiu, din toate punctele de vedere, acela pe care-l joc si nimic altceva. Nu-mi place sã sarjez, sã afectez, sã împopotonez rolul cu farafastâcuri; asa joc de când m-am urcat prima oarã pe scenã si asa voi juca totdeauna. Timpul nostru si conceptiile noastre despre teatru îmi dau dreptate si mã încurajeazã sã merg pe acest drum. Dacã de aici vine calificativul de popular, foarte bine”. Alexandru Giugaru rãmâne, prin tot ceea ce a fost, o figurã fabulousã a teatrului românesc, unul din acei artisti geniali care i-au sporit mereu faima si i-o conservã în veac”, spunea criticul de teatru, Valentin Silvestru, în martie 1986, în luna în care Alexandru Giugaru trecea în nefiintã. Articolul care continea acest fragment se numea “Eternitatea lui Alexandru Giugaru”.

Alexandrina Giugaru: “Tata era un tip fenomenal”!

“Se ducea pe la toate trupele ambulante sã dea cu mãtura, în speranta cã o sã dea peste acest Ionescu. Când, în final, s-a ajuns, l-a chemat pe taicã-su la Bucuresti, ca sã-i arate ce domn a ajuns. Oricum, îl anuntase în scris, printr-o scrisoare, cã se fãcuse actor. Si taicã-su, bunicul meu, cu un umor absolut, i-a rãspuns: “Sandule, aicea or venit unii cu bâlciu si m-am uitat. Nu era niciunul ca tine pe sârma!”. Când juca la Revistã, tata se numea Giugaru Sandy Husi. Era un tip fenomenal. Stau si mã întreb dacã eu chiar sunt progenitura lui. Tata, dintr-un sãrãntoc, a devenit un om bogat. Era adorat de publicul de revistã. La un moment dat, i-a spus un coleg cã ar trebui sã facã teatru serios. Cum adicã, el nu fãcea teatru serios? Colegul chiar s-a oferit sã-l sustinã sã dea la Institut. “Înveti niste versuri si mâine te duci la examen!”, asa l-a convins. A doua zi dimineatã s-au oprit la o bodegã înainte de examen, sã capete curaj. Si a cãpãtat curaj pânã s-a prezentat în fata comisiei în asa hal încât mai lipsea sã spunã “hâc”. În comisie, era si doamna Bulandra. A picat. Peste o vreme, se trezeste chemat de doamna Bulandra. S-a dus tantos la ea. Avea o insignã pe care scria artist si pe care o tinea la rever. El atunci era artist…de cartier! S-au întâlnit si doamna Bulandra i-a spus: “Esti o rusine! Dar, uite ce e, te iau la mine, la clasã, în anul II. Si cum ziceai cã te cheamã? «Sandy Husi», i-a rãspuns mândru, Giugaru. Dar ce, esti fetitã? Faci balet? Ce nume e ãsta pentru un bãrbat? Care e numele tãu? Alexandru Giugaru. Asa sã te cheme! Si scoate-ti tinicheaua aia din piept, pentru mine nu esti artist”, îsi amintea Alexandrina Giugaru, fiica artistului, într-un interviu oferit Danei Andronie, în 2011.