spot_imgspot_img
10.4 C
Vaslui
28-mart.-2024

Amintirea poetului

- Advertisement -

Omul este singura fiintã de pe pãmânt si poate din Univers, care întelege scurgerea implacabilã a timpului, marcând însã etapele acestuia. Iar timpul este marcat prin amintirea unor personalitãti care fac parte din panteonul umanitãtii, înscris în cel mai mare orizont al sãu.

Pentru cei care iubim literatura si trãim în aceastã zonã a Moldovei, care în loc de bogãtii materiale posedã bogãtia spiritului exprimatã de nenumãrate personalitãti nationale sau europene nãscute aici, pentru noi, Ion Iancu Lefter este un reper deosebit. S-a nãscut în 1940, într-un sat din inima tinutului istoric al Vasluiului si a pãstrat permanent în suflet locul sãu de origine. Întotdeauna, l-am asociat cu Serghei Esenin, cu un vers al acestuia în care spunea „Sunt ultimul poet cu satu-n glas”. Asa a fost si este în continuare Ion Iancu Lefter. A avut o evolutie sinuoasã, datoritã personalitãtii sale accentuate, care nu admitea compromisul, acel compromis care ne-a marcat mai mult sau mai putin pe toti cei care au trãit sub regimul de pânã în 1989. L-am cunoscut tocmai într-o împrejurare ilustrativã pentru ceea ce am afirmat mai sus. Era student la Bârlad prin 1958-1959 (cei care urmau un institut de învãtãtor de acolo se numeau studenti) si a tinut sã organizeze un cenaclu literar denumit George Tutoveanu. Era un nume pe care îl rosteau cu veneratie toti adevãratii intelectuali bârlãdeni, dar poetul murise în anonimat. A avut norocul sã scape totusi de închisoare, dar numele sãu fusese blamat, iar opera sa, interzisã. Tutoveanu, remarcabil în perioada interbelicã, promovase o poezie care chiar dacã nu avea valori estetice deosebit de înalte, a pãtruns în inima publicului cititor. Curajul sãu de a folosi numele simbol pentru bârlãdeni a pus în miscare organele de securitate, care au interzis organizarea cenaclului si au început sã-i facã un dosar sau poate sã continue ceea ce începuserã deja.

A venit apoi la Cenaclul „Al. Vlahutã”, unde ne-am împrietenit cu el, eu, Cezar Ivãnescu, Octavian Stoica, Dumitru Hânceanu, Sandu Tacu, proaspãt iesit din închisoare ca detinut politic, si altii, care bãteam la usile literaturii si culturii. Anii au trecut si Ion Iancu Lefter a început sã scrie tot mai mult si sã cutreiere tara asemenea trubadurilor din Evul Mediu. Nu stãtea prea mult într-un loc din cauza permanentei sale aversiuni fatã de compromis, dar si pentru setea sa fatã de noi orizonturi si noi oameni. Circuitul sãu national s-a desfãsurat într-un fel de cerc imaginar. S-a întors în punctul de plecare, adicã în Vaslui. Aici a pelegrinat, am putea spune, static. A lucrat la muzeu, la bibliotecã, în învãtãmânt, dar cel mai mult s-a atasat de publicisticã, fiind unul dintre cei curajosi, poate cel mai curajos dintre redactorii ziarului Vremea nouã, atât cât era posibil pe atunci. Rãzvrãtirea sa permanentã s-a materializat în cicluri de poeme, poate în numãr de sute, care nu puteau fi publicate pe atunci, dar au însemnat o adevãratã literaturã de sertar. Dupã 1989, lumea credea cã în România, la fel ca în Polonia, Cehia etc., va iesi la luminã o imensã literaturã tinutã ascunsã, numitã „de sertar” sau, cum îi spuneau rusii, „samizdat”. A fost o mare dezamãgire. Au iesit la ivealã prea putine lucrãri de acest gen sau poate nu au fost în atentia cititorilor, orientati în proaspãtul capitalism românesc mai mult cãtre operele „nemuritoare” ale Sandrei Brown.

Ion Iancu Lefter a lãsat o adevãratã comoarã pe care încã nu am reusit sã o punem în circuitul spiritual românesc. Contrar aparentei sale boeme, care era într-un fel si o formã de apãrare, poetul se apleca cu o rarã sârguintã asupra versurilor sale, le cizela, le nemurea în pagini care mãrturiseau despre atasamentul sãu fatã de frumos.

Distinsa doamnã Elvira Lefter s-a strãduit sã ne dezvãluie cele scrise în paginile ascunse de Ion Iancu Lefter si a reusit în bunã parte, dovedind un devotament exemplar. Totul ar fi fost cunoscut într-un alt mod si ar fi fost mult completat dacã, pe 1 martie 1990, un ofiter de politie (sau încã de militie) nu s-ar fi îmbãtat si n-ar fi gonit cu mare vitezã pe strãzile Vasluiului, asasinând-ul pe poet. Acesta încã nu împlinise 50 ani si se afla într-un moment culminant al puterii de creatie. Venise de curând din Basarabia, unde marcase o adevãratã punte româneascã între românii de aici si cei de acolo, lucru dovedit prin atitudinea sa, acelasi curaj dintotdeauna. De atunci, în fiecare zi de 1 Martie ne adunãm cei care l-am cunoscut si l-am iubit, îl comemorãm si încercãm sã rãspândim farmecul versurilor sale într-o societate din ce în ce mai putin interesatã de culturã. Asa se va întâmpla si astãzi, în aceastã dupã-amiazã, la biblioteca judeteanã, când va fi lansat volumul „Starea de dor”.

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.