ISTORIE… Constiinta nationalã româneascã, cu începuturi îndepãrtare în timp, a cunoscut în practicã acelasi drum sinuos al istoriei. Poporul român, considerat un miracol de unii istorici, începând cu Gheorghe Brãtianu, a dominat de douã milenii sud-estul Europei în numãr si grad de civilizatie. Strãmosii nostri, traco-daco-geti si, deopotrivã, romani si romanizati, au fost cea mai veche populatie de aici, pãstrând si cele mai vechi traditii. Uimitor pentru istorici este faptul cã fãrã sã aibã o structurã statalã puternicã în spate, românii si-au pãstrat în bunã parte individualitatea si nomina lor limbã de origine latinã în mijlocul unei mase de slavi. Pânã unde locuiau strãmosii nostri? Ne întrebãm adesea deoarece pentru unele perioade de timp ne lipsesc documentele. Oricum, erau foarte numerosi, la fel ca tracii din care se trãgeau si despre care Herodot spunea cã sunt foarte numerosi si ar stãpâni totul împrejur, dacã ar fi uniti. Aici ajungem la punctul dureros al faptului cã românii, de-a lungul timpurilor, nu au reusit sã se uneascã decât într-un târziu. Din aceastã cauzã, multe ramuri ale neamului nostru s-au pierdut între strãini, abia amintindu-si originea.
Dan Ravaru
Nicolae Drãganu, în lucrarea sa despre românii din sec. al XVI-lea, ne dã un exemplu tragic. În Sinezia este luat prizonier un cãpitan valah si este întrebat la interogatoriu în ce limbã sã i se vorbeascã. El rãspunde cã i se poate vorbi în polonã, germanã sau maghiarã, numai în limba lui valahã nu i se poate vorbi deoarece nu o mai stie. Sãrim peste timp, îmi amintesc de discutiile pe care le-am avut cu militari români, care au luptat în Rãsãrit. Am întâlnit sate în care locuitorii se declarau moldoveni, stiau de Stefan cel Mare, dar nu mai stiau niciun cuvânt în limba românã. Cu toate acestea, românii si-au pãstrat personalitatea pe un spatiu pe care cei mai multi dintre noi îl ignorãm. Astfel, în sudul Poloniei, într-o zonã muntoasã, locuise o populatie numitã „gurani” (de la gora-munte, care are în limba vorbitã multe cuvinte românesti). În provincia cehã Moraria din Cehia existã o populatie denumitã chiar vlahi, care nu mai stiu româneste, au trecut la catolicism, dar pãstreazã obiceiuri românesti si unele cuvinte. Si, în sfârsit, în urmã cu 10-15 ani au fost descoperiti alti români numiti „volohi”, locuind în aproximativ 10 sate dintre Ucraina si Polonia. Ei vorbeau limba românã si o stiu încã foarte bine numai în casã si, întâmplãtor, la radio au aflat cã existã o tarã România. Am fãcut aceastã trecere în revistã pentru a întelege ce a putut sã însemne actul de la 1 Decembrie, când s-a constituit România Mare, realizare supremã a poporului nostru, care nu a durat, însã, decât 22 ani, începutul sfârsitului fiind cedarea Basarabiei si a Bucovinei de nord. Nu putem afirma cã toti românii au fãcut parte din statul nostru suprem România Mare. La Alba Iulia au venit si delegati, având acele întãriri scrise „credincere” prin care satele lor de origine cereau unirea cu România. Unele dintre acestea se gãseau, însã, în Maramuresul de peste Tisa sau în jumãtatea de Banat, care a revenit pe nedrept sârbilor. Se cuvine sã-i mai amintim si pe românii din sudul Dunãrii. Un grup numeros se aflã în Serbia, pe valea râului Timoc. Dar, asa cum am mai spus-o si altã datã, sârbii le interzic sã vorbeascã limba românã, nici mãcar în gospodãriile lor. Nici vorbã de scoli sau de biserici. La aceste sute de mii de români, existã, totusi, o singurã bisericã în care se slujeste limba noastrã. Sã-i amintim, apoi, pe istro-români, locuitorii peninsulei Istria din Croatia, din rândurile cãrora s-a ridicat un inventator de talie mondialã, Tesla. Cei mai numerosi sunt, însã, macedo-românii sau aromânii, dintre care o parte au migrat în România. În 1918 au încercat si ei sã formeze un stat românesc, denumit „Republica Pind” (dupã un lant muntos), având drept drapel tricolorul românesc si lupoaica romanã. Bineînteles, grecii au înãbusit în sânge aceastã manifestare româneascã. Dar inimile românilor erau înflãcarate în continuare de existenta României Mari. Aceastã realizare a fost uimitoare deoarece sortii rãzboiului nu ne-au fost favorabili, am trecut prin situatii tragice si, totusi, statul român în hotarele sale aproape firesti a putut sã existe. Problema cea mai gravã era, însã, cã niciodatã veciniilor nostri nu le-a venit sã existe o unitate româneascã deoarece nu ar mai fi putut stãpâni nimic din bogatele noastre teritorii. Pentru unguri, Transilvania reprezenta o bogãtie imensã în raport cu teritoriul lor atât de sãrac în privinta resurselor naturale, iar rodnicia pãmântului basarbean era manã cereascã pentru rusi. Dupã 1918, în permanentã România Mare a fost atacatã în toate felurile. Rusii au trecut la organizarea unor miscãri ale minoritarilor din Basarabia, cea mai importantã fiind rãscoala de la Tatar Bunar în 1923. Si ungurii au încercat actiuni militare în zona secuiascã, dar cel mai crâncen a fost rãzboiul diplomatic purtat de rusi si unguri datoritã cãruia o parte din state n-au recunoscut noua apartenentã a Basarabiei si Transilvaniei.
„Neamul românesc este sfârtecat de vecini dusmani”
Ce se întâmpla, însã, între hotarele României Mari? Dupã entuziasmul unirii, au apãrut, desigur, o serie de dificultãti, în primul rând administrative. Cu totul altfel, fuseserã administratiile ruse si autro-ungarã fatã de cea româneascã. În unele sectoare ale vietii publice, lipseau cadrele necesare, de aici unele probleme de ordin economic. De altfel, România a trebuit sã îndure, în perioada celor 22 ani, douã mari crize economice de pe plan mondial care au avut repercusiuni grave si în tara noastrã. De aici, posibilitatea adversarilor României Mari de a sustine miscãri politice formate în general din minoritari, care militau pentru despãrtirea unor pãrti din România si alipirea lor la vecini. Exemplul cel mai evident a fost cel al Partidului Comunist din România (nu român!), în care 75% dintre membri erau minoritari si numai 25% români. Au existat, totusi, realizãri remarcabile în domeniul cultural, în primul rând, desi încã predomina analfabetismul. La fel, au fost edificate importante constructii industriale, de exemplu Uzinele Malaxa din Bucuresti, fondatorul lor fiind din Husi. În ultimul timp, însã, sunt scoase în relief de cãtre istoriografii nostri mai mult neîmplinirile din perioada respectivã datorate unor „pãcate” nationale. Astfel, istoricul Bogdan Bucur, în trei volume, atacã întreaga administratie româneascã interbelicã si cam tot ce au fãcut românii în aceastã perioadã, chiar se considerã curajos fiindcã scoate la ivealã numeroase rãmâneri în urmã, greutãti economice sau unele lipsuri de ordin moral în conducerea institutiilor. Desigur, nu este o noutate sã aflãm cã la români a existat coruptie în mai toate domeniile, însã nu trebuie sã absolutizãm aceasta. Dacã facem comparatie cu unele aspece din zilele noastre, desigur cã nu putem sã ne pronuntãm favorabil sau nu unei epoci sau alta. Un profesor din Turda, Ion Podoleanu scria cu durere în acea epocã: „neamul românesc este sfârtecat de vecini dusmani. Ni se pare o nedreptate strigãtoare la cer, o crimã asa de mare contra umanitãtii si civilizatiei încât am astepta ca toatã lumea sã se revolte contra acestei barbarii, toatã lumea sã ne ajute ca sã ne salvãm fiinta neamului sau sã se înduioseze cel putin cineva de toate nenorocirile care ne-au ajuns. Totusi, nimeni nu miscã, nimeni nu protesteazã, noi singuri ne zbatem”. În continuare, însã, autorul acestor rânduri dezvãluie cu sinceritate si vina care revine românilor. Foarte bucurosi de cele realizate, au neglijat consolidarea unirii, au fost atrasi de o viatã mai usoarã decât de dãruirea zilnicã pentru consolidarea tãrii (apud Florin Cristescu, „Rãmânia Mare, pe drumul pierzaniei”, Historia special, p. 51). Viata politicã din România Mare a degenerat treptat din cauza politicianismului, a faptului cã partidele se îngrijeau mai mult de bunãstarea membrilor lor decât de bunãstarea tãrii, de aici formarea si impunerea treptatã a grupãrilor extremiste de stânga si, mai ales, de dreapta care au cuprins majoritatea tinerilor în rândurile lor. Regele Carol al II-lea a instituit din 1938 dictatura regalã, iar dupã prima loviturã primitã, cedarea Basarabiei si a nordului Bucovinei, simte cã domnia sa se apropie de sfârsit. Încearcã o salvare pentru el si poate pentru tarã prin apropierea de Germania. Nu este, însã, nici aici privit cu încredere, cu toate cã semnezeazã tratate care favorizeazã prezenta militarã germanã si accesul Germaniei la zãcãminte românesti de petrol. Cerul de deasupra României Mari este tot mai înnegurat si, în foarte putin timp, i se pregãteste lovitura de gratie: cedarea nordului Ardealului.
