Poveste de Dragobete
De loc din cãtunul Mãnãstire, comuna Poienesti, Dumitru Buraga, sau bãdia Miticã, cum îi spun apropiatii, pare la prima vedere un om taciturn, introvertit, chiar opac. Dialogul cu bãdia Miticã se leagã greu, dar odatã baierele cuvântului dezlegate, descoperi cu surprindere un alt om, diametral opus, mai ales când se aduc în discutie aspecte legate de ziua îndrãgostitilor, interlocutorul meu devine cu adevãrat jovial:
-Apãi de ce nu spui, domne asa? Iaca am sa vã spun o poveste frumoasã despre ziua asta, numitã Dragobete. Pe vremea noastrã aceastã sãrbãtoare marca ultimele zile de câslegile de iarnã, dupã care urma postul Mare. Eu, de felul meu, am fost un sturlubatic, un neastâmpãrat, mã cunosteau toti din sat. Când aveam vreo 22 de ani, ni s-o aprins cãlcâile sã mã însor. Asa cã am început sã-mi caut perechea. Povestea asta de dragoste, pe care amm sã v-o zic a început chiar de Dragobete, cam cum e vremea acum. Împreunã cu câtiva bãieti si fete din satul nostru si din satul vecin, ne-am dus la Chersãcosu. Mare petrecere era acolo. Cânta fanfara de la Fundoaia. Încã din primele clipe am început sã caut o fatã, care sã-mi fie dragã. Dupã o atentã scormonire, am pus ochii pe o copchilã, Doamne-Doamne ce frumoasã mai era. Si parcã mi se potrivea neapãrat. Am încercat sã-i surprind ochii, dar fugea al dracului de privirea mea. Am invitat-o la dans. Când am luat-o la joc, ce sã vezi ? Am simtit eu un tremur în tot corpul ei. Am încercat sã o trag spre pieptul meu. C-o vioiciune de neînchipuit, m-o respins cât colo. „Gata, gata, atât” mi-a zis. Ãi bãiete, lucrul ãsta m-o electrizat. De atunci mi-am zis cã fata asta va fi perechea mea. Dupã vreo câteva dansuri mi-a zis cã trebuie sã plece acasã, cã o asteaptã maicã-sa si taicã-su. Dupã ce a început Postul Mare, legãturile noastre s-au pierdut. Eee, dar mie îmi sfârâia inima dupã Maria, cã asa o chema pe fatã. Dar într-o zi ce s-a întâmplat ? Pe deal, întâlnesc un bãiat, era cu oile. Si, curios, era de la ea din sat. Îl întreb dacã o stie pe Maria, îmi zice cã da. „Cine a lua-o pe Maria de nevastã, îi pune Dumnezeu mâna în cap. Am încercat si eu, si alti bãieti, dar ne-a respins pe tosi” îmi zice oierul. Ei, din acel moment m-am îmbolnãvit de-a binelea. Pânã si mama mã întreba „mãi Miticã, ce e cu tine, esti bolnav sau Postul Mare te-a pãlit asa de rãu încât te-ai pierdut ? În sfârsit, a venit Pastele. Trei zile am mers la Brosteni, la horã. Am încercat eu sã mã lipesc de ea, dar n-a fost chip. Abia a treia searã am condus-o acasã. Am încercat sã o sãrut. Nici vorbã de asa ceva. Într-un moment de neatentie, deodatã mã trezesc cu sãrutul ei pe obraz. O zbughit-o imediat în casã iar eu, din acel moment, mã îndrãgostisem iremediabil. Dragobetele îsi fãcuse de cap cu mine. Am continuat sã ne mai întâlnim. La una din întâlniri am pus-o la calde: „Mãrie, dupã sfintii Constantin si Elena, gata, te iau de sotie”, îi zic. Într-o duminicã dupã-amiazã, mã duc la Brosteni, mã urc în nucul cel mare din marginea grãdinii lui viitorul meu socru si încep sã cânt: „Cucu- cucu-cucu”. Am repetat asa de vreo patru-cinci ori, pânã n-am mai putut sã strig. Când îmi pierdusem toate sperantele deodatã aud un glas, asa, ca de mierlitã tânãrã. Eu m-am pierdut cu firea si aproape sã cad din nuc. Ea venea spre mine. Eu m-am coborât din copac si am alergat spre ea. Ne-am întâlnit pe la mijlocul grãdinii. Am prins-o în brate, am învârtit-o de vreo trei ori, am sãrutat-o zdravãn si i-am spus. „Mãrie, de azi suntem împreunã”. Am luat-o spre casã. Când am ajuns, ai mei tocmai terminaserã de mâncat, de acum se bãgau sã se culce. „Sãru-mâna mamã, sãru-mâna tatã, iaca ea va fi viitoarea voastrã norã”, le-am zis alor mei. Mama, care era mai durã, mi-a spus. „Apoi Miticã, asta era boala ta ? Acum am înteles de ce erai tu bolnav atunci. Dacã vã întelegeti, atunci ea sã fie viitoarea ta nevastã.” Tata, mai linistit, îi zice mamei: „Ia femei dã-le copiilor ceva de mâncare si eu m-oi duce sã aduc o litrã de rachiu, de ãla bun, din butelca de agud, cã vorba aia, e eveniment mare.” La început am dat noi un pãhãrel peste cap, dar Mãria mea nu s-a atins deloc de rachiu. Asta mi-a întãrit si mai mult încrederea cã Mãria mea are o carata formidabilã de viitoare partenerã de viatã. Înainte de a ne bãga la somn tata a venit la mine si mi-a zis. „Bãiete, noi nu ne batem joc de omul ãsta. Mâine mã duc sã-i zic cã fata lui e la noi si neapãrat duminica viitoare mergem sã ne punem pe treabã. Când am ajuns acasã la viitorul socru acesta mi-a zis „Bãi Miticã, mi-ai luat fata, dar tu stii cã atunci când ea a fugit cu tine a rãmas ceaunul de mãmãligã pe plitã si s-a ars mãmãliga ? Acum îmi plãtesti mãmãliga”. Maria, care tinea la mine a stiut cum sã îmapce situatia „”Lasã tatã, iartã-l. Uite facem acum o mãmãligã. Eu am sã amestec, Miticã o sã punã pe foc”. Ce a urmat a fost o petrecere de pominã cu mâncare si bãuturã din belsug. La scurt timp am fãcut si nunta, o nuntã ca-n povesti. Asa au trecut anii. Acum am trei copii, opt nepoti frumosi.”
E important, dragi cititori, ca aceste traditii sã se respecte în continuare. Sã nu luãm de la altii sãrbãtori care nu ne apartin. Sã le cinstim pe cele ale noastre, cã tare-s frumoase !
Prof. Milutã Moga
