de Corneliu BICHINET
Marcu a hotãrât sã urmeze o scoalã profesionalã. Ai sãi n-au intervenit. Îl stiau foarte bun la carte, cel mai bun din sat, în orice caz, ambitios si sãritor. Fetele din clasã s-au înscris pe la diferite licee din zonã, iar ceilalti bãieti, exceptându-l pe Tomozei, bãiatul dascãlului de la bisericã, au rãmas la opt clase, dorind sã scape mai repede la parale, obtinute de unii pe santiere, de altii din agriculturã si de cîtiva din munca prin alte tãri. Directorul scolii i-a zis mamei lui Marcu, un fel de o varã a sa, cã, probabil, au înnebunit cu totii si vor sã-l nenoroceascã pe singurul lor copil, lãsându-l sã meargã la scoala profesionalã din Vaslui.
– N-aveti minte…!? Marcu poate reusi oriunde în tara asta, oriunde, la orice si voi vreti sã-l faceti lãcãtus – mecanic sau strungar…!? Halal, gospodari!
Adela a tãcut. N-a zis nimic, nici acum, nici mai târziu, însã vorbele vãrului ei, profesor de românã aici, aveau s-o urmãreascã si s-o chinuie tot restul zilelor ei. Acum era femeie tânãrã, se-apropia de treizeci si cinci de ani, avea sã treacã vremea si la cincizeci de ani, când toate pãreau a fi bune si la locul lor, nenorocirea i-a cuprins pe toti, nemilos, definitiv.
Nici Sandu n-a zis nimic. A râs de hotãrârea fiului sãu. Se simtea în felul sãu si vinovat si mândru, mai ales mândru pentru faptul cã feciorul sãu îi seamãnã si nu dã îndãrãt de la muncã. Sandu era tractorist. Tractorist adevãrat, fãcut la Hemeius, nu prin sectiile de mecanizare rãspândite de la Pungesti pânã spre Laza si Ivãnesti. Desfãcea si repara orice utilaj agricol îi încãpea pe mâini si cîstiga aproape tot cât Dumbrãveanu de la Trust.
– Du-te, Marcule, unde îti place, sã nu zici cã te-am împins eu sau Adela, mamã-ta…! Numai, ai grijã, nu ne face de rusine pe-acolo, cã eu nu vin sã mã ploconesc, pe la profesori, sã fie clar. Au râs amândoi, apoi Sandu a oprit tractorul într-o dumbravã si i-a fãcut semn flãcãiandrului sã coboare si el. Hai sã mergem cîtiva pasi pe drumul ista, noi doi…!
Au pornit ca doi prieteni. Tãceau si fiecare dorea sã înceapã celãlalt vorba. Mergeau ca doi prieteni, uniti în acea tainicã legãturã pe care o au tatii cu feciorii lor, cu unii dintre ei, nu cu toti.
– Hai, tatã, si matele acum…! Ce, adicã, dacã mai vii cu-n curcãnel pe la inginerul sau maistrul meu, o sã sãrãcesti din asta..!? Zãu!? Sandu îsi luã bãiatul de dupã umãr si-i fãcu semn sã tacã. Trecurã pe lângã ei un cãprior si douã ciute, din urmã un puiegan speriat si cu picioarele moi.
– Sîââst…! Hai fugi, poznasule, cã dacã te întâlneai cu bãietii lui Zgaroi, disearã o sã fiu sfârâit în tigaie! Hai, fugi iute la mamã-ta…! Sandu îl împinse aproape pe ied, însã acesta nu se îndepãrtã printre tufari decât dupã ce zbierã una dintre cãprioare. Bre, ai vãzut, sãraca de ea – Sandu se uita acum în ochii fiului sãu – , cum zbiera si se tânguia…!? Asta-ti spuneam eu, sã ai grijã pe-acolo, cã dacã pãtesti ceva, eu… Bãrbatul continuã aproape zãpãcit. Eu ca eu, da Adela, vãleiii…! Sã nu te înhãitezi cu rãii, atâta-ti spun! Îi arãtã palmele bãtucite si pline de unsoare. Îsi zâmbi cu un soi nedeslusit de melancolie, pãsind prin frunzisul drumului. Nu-i usor la saibã… si-apoi, am auzit cã fata lui Gheorghe Paraschiv vrea sã se facã doctoritã sau cam asa ceva… stiu si eu!?
Marcu ar fi vrut sã nu se mai termine drumul acesta niciodatã, ar fi vrut sã stea timpul în loc, el sã rãmânã adolescentul îndrãznet si bine clãdit de acum, iar tatãl sãu, mereu, puternic si vesel, mirosind a motorinã si a motor. Serile în internat, apoi, în timp, când i-a fost mai greu, îsi imagina cã se sfãtuieste cu tatãl sãu, mergând amândoi pe drumeagul ce desparte ca un brici douã pãduri, a statului si-a tãranilor. Se întreba cum de stia tatãl sãu de Camelia, dacã nici acesta nu stia cã lui îi este dragã, doar nu-i spusese nici ei si la nimeni altcineva despre asta…
Camelia a urmat liceul sanitar la un liceu foarte bun în Iasi. Se fãcuse frumoasã tare de tot, aproape mai frumoasã ca mama sa, pentru care, cu ani în urmã, se sfîsiaserã flãcãii din toate satele din jur între ei. O luase Gheorghe a lui Paraschiv, voinic, din oameni gospodari si priceputi la tâmplãrie. Lumea zicea cã Paraschivestii au bani multi, dar nimeni nu stia ceva sigur, cîti si unde îi tineau. Camelia n-a dat la facultate. N-a luat post în oras. S-a întors în sat, la Ivãnesti, la dispensar si în doi ani a rãmas singurã, prãpãdindu-se si Gheorghe si Anita. Casã si serviciu, serviciu si casã. Atât stia fata lui Gheorghe Paraschiv!
Marcu a înteles multe în anii de ucenicie. Lucra în trei schimburi, iar de când se înscrisese la seral îi era tot mai greu. Lua bani frumosi la „Mecanica”, cîstiga bine si-avea o cãmãrutã la cãminele de nefamilisti, în zonã.
– Poate n-or veni ai mei în vizitã sã mã vadã în chichineata asta…! Abia astept sã strâng un ban si sã mã mut într-un loc acãtãrii, în oras.
Marcu a prins Revolutia din plin, la Timisoara, unde-l trimiserã sefii de la personal sã facã un curs de calificare pe-o masinã nouã, pe care cei din Vaslui încã n-o aveau în dotare. Iesise si el cu cei de la fabricã, în stradã, mai mult din curiozitate, apoi, în noapte a început mãcelul. Marcu a zãcut trei luni de zile, fãrã ca Adela si Sandu sã stie ceva de el. Sandu a albit într-o sãptãmânã, iar mama sa nu si-a mai revenit decât dupã cîtiva ani din mutenie. Parcã-i luase Dumnezeu glasul. Fãcea treabã, era tot ca înainte, însã nu putea sã vorbeascã, nu scotea o vorbã. Depresie cumplitã!
La „Mecanica” au început sã se strice lucrurile încã din primãvara lui nouãzeci. Lipsã de comenzi, greve, proteste, conduceri decapitate în serie, salarii tot mai mici si mai rare, ordonante si, în final, somaj. Marcu a înteles, dupã ce s-a refãcut cu sãnãtatea cã începea sã fie rãu, rãu tare, asa cã a fãcut lichidarea la zi, a predat tot, si-a luat rãmas bun de la putinii colegi rãmasi în sectie, la lucru, si-a plecat la ai sãi. Seara a ajuns la Ivãnesti.
Era începutul lui aprilie o mie nouã sute nouãzeci si doi. În jur, totul alb, floare. În grãdinã si pe marginea drumului ninsese cu petale. Marcu uitase de astfel de imagini. De la cincisprezece ani si pânã acum, la douãzeci si opt, surubãrise, învãtase meserie si carte în acelasi timp, muncitor cu înaltã calificare, unul dintre cei mai buni. Acum gata, nu mai era nevoie de el, cel putin pentru o perioadã strungarii erau de prisos, la fel frezorii si rectificatorii.
– Si-acu…!?
– De-acu’, facem ce trebuie! Tatãl Adelei trecuse de optzeci de ani, tãran zdravãn si încã în vânã. Ne-am luat pãmântul înapoi, stiu orice hãt si cu ochii închisi, în total ne rãmân nouã, adicã mie si bunicã-tii, Adelei si lui Sandu, tie, Marcule, si femeii pe care cred c-o s-o aduci pânã la urmã la noi, aproape zece hectare teren. Pãdurea o s-o primim mai târziu. Bãtrânul se umflã în piept, bucuros si mândru. Sandu are destul si de la pãrintii sãi, are tractor si utilaje… Ne organizãm. Eu am învãtat ceva de la comunisti. Stim fiecare ce avem, bucãtile lui însã, de muncit, o facem împreunã, toti cei pe care i-am pomenit aici, altfel ne mãnâncã sãrãcia si ajungem calici. Cât trãiesc eu – bãtrânul se-ncruntã -, nu vinde nimeni o palmã de pãmânt. Oricum, titlul de proprietate e pe numele meu…!
Peste un an a dat Dumnezeu si s-a terminat dispensarul cel nou. S-a întors aici, ca medic si Tomozei, bãiatul dascãlului. Tânãrul s-a tinut de carte si de cuvânt, s-a întors în satul sãu, unde lucra cu trei asistente si o infirmierã. George, Geo cum îl stiau toti, era tipicar si foarte meticulos, asa cã dispensarul se puse pe roate în scurt timp. Nu-i vorbã, au ajutat si sãtenii cum s-au priceput mai bine, la vãruit, netezit, curãtat si dotat unitatea! Era bine.
– Si tu, Camelia, cum te descurci cu atâtea pe cap, si-aici, apoi acasã…!? Cu toate…, singurã!? Marcu se rosi ca para. Nu-i mai vorbise fetei lui Gheorghe Paraschiv cam de multisor. I se pãrea cã abia acum i se adreseazã prima datã, desi o purtase în gând în toti anii ce se scurseserã dupã terminarea scolii. Ne mai vedem… Marcu dãdu sã fugã, însã asistenta zâmbi într-un asa fel încât îl tinu locului.
– Ne mai vedem…!? Dupã cîti ani? Eu… Fata îl prinse cu cãldurã si îndrãznealã de mânã. Te-am tot asteptat… Stau tot acolo. Arãtã cu fruntea în urcusul drumului. Lucrez aici, asa cã te astept, colega!
Mamã, mamã, ce muncã au mai tras! Cu totii. Costicã Gãitan, tatãl Adelei înainte, ceilalti dupã el. În sase luni casa lui Marcu era gata. Da’ casã nu glumã, cu camere mari, bucãtãrie uriasã si douã bãi, ca la oras. În spate, atelier cu toate sculele lui Sandu si ale feciorului, grajd, fântânã si-un solar urias. Dupã gard, o avere, câteva hectare la un loc, pentru livadã si vie. Se mira lumea. De fapt, tot satul fierbea, fiecare robotea cu furie pãmântul pe care si-l recãpãtase dupã atâta pustiu de vreme. Munca aceastã nesãbuitã avea sã-i culce la pãmânt în cîtiva ani pe toti cei de vârsta pensionãrii, unul câte unul.
– Costicã, bre, leatule, ei îs tineri, dar tu esti cioarsã bãtrânã, ca si mine, cum ti-a venit în minte sã faci casã în cotul drumului, la rãscruce, esti nebun, ori te-ai prostit acu’, la urmã…!?
Manole Godoi mai stãtu cu ei, de vorbã, bãu douã-trei pahare cu vin, apoi tãie dealul si urcã spre pãmântul lui, acolo unde avea sã sfârseascã prin toamnã, la desfãcut pãpusoi. Nu primise rãspuns atunci de la Costicã Gãitan si nici de la Sandu, însã întrebarea a rãmas pentru cei ce trudeau sã alinieze un gard din scânduri geluite de brad.
– Ce-i cu rãscrucea!? Marcu nu întrebã pe cineva anume. Rãspunsul veni într-un târziu, stirb, de la bunicul sãu.
– Prostii…! Te iei dupã toti nebunii…!? Doar n-am ridicat-o pe coama dealului sã ne sufle vântul în…! Ei, aste-s prostii popesti! Cum c-ar iesi, câteodatã, codârlicã, necuratul…!
Camelia îi dãdu de înteles doctorului cã iubeste pe altcineva si cã nu trebuie sã se simtã el prost din pricina asta, îl respectã, se stiau de mici, însã ei îi era drag Marcu. Dintotdeauna. Doctorul tãcu si douã-trei zile nu se prezentã la serviciu, iar când se-ntoarse parcã era mort, vânãt, tras la obraz si cu cearcãne cât lipitorile.
– Camelia, eu…! Daca-i vrea, te mai poti gândi. Bãrbatul fãcu un pas spre fatã si-i prinse umãrul discret cu degetele sale fine. Stii, as vrea…! Fata se retrase. Îi pãrea rãu cã trebuie sã fie durã, însã în situatia aceasta considerã cã se impune.
– Marcu, îngânã fata. Eu pe el… Marcu. Tomozei o prinse aproape brutal de umeri, strânse. Nu! Camelia scuturã din cap categoricã. Nu, doctore! Si te rog nu mai strânge. Dacã te strânge Marcu odatã de umãr, o sã rãmâi paralizat…! Cred c-am lãmurit problema asta definitiv!?
Nunta a avut loc peste o lunã, iar dupã zece luni veni pe lume si Decebal, primul lor fecior, fapt ce-l fãcu pe Costicã Gãitan sã se îmbete pentru prima datã în viata lui, de marea bucurie pe care le-o adusese în casã Camelia lui Gheorghe Paraschiv si a Anitei lui Gãitan.
Au înflorit toate. Cu banii pe care i-au luat dupã ce au vândut casa Paraschivestilor, cu siliste cu tot, atelierul de tâmplãrie, cu ce a adus Camelia de la ai sãi, Marcu si-a cumpãrat douã tractoare noi si-o combinã, apoi nimic nu a mai reusit sã-i tinã în loc pe Sandu si feciorul sãu. Au fãcut societate agricolã mare, iar munca a început sã dea roade. Decebal tipa ziulica toatã cã vrea o sorã sau un frate si minunea se-ntâmplã peste cîtiva ani, asa cã sãnãtate sã fie si putere de muncã!
Vremea vremuieste! Multi s-au prãpãdit, au venit în sat destui care lucreazã pe la oras, la casele pãrintesti, speriati, debusolati si-ngrijorati pentru ziua de mâine. Copii singuri, mame plecate la muncã în strãinãtate, destrãbãlare si dezmãt, sãrãcie lucie, stratificare. Gospodarii tot gospodari au rãmas. Sãrãcimea, dupã ce-o huzurit cu CAP-ul, s-a înmultit îngrozitor, iar alcoolismul lovea mai abitir ca holera. Beau acum si femeile. Ba, unele chiar mai multisor decât bãrbatii.
– Tatã, încotro se îndreaptã lumea asta…!? Marcu era acum bãrbat în toatã firea, gospodar si tatã a doi copii. Nu astepta rãspuns de la tatãl sãu, nu voia rãspuns de la nimeni si nici el nu reusea sã-si rãspundã. Camelia, tu ce crezi, ne mai revenim noi, ca tarã vreau sa zic, vreodatã…!? Hââî…!?
– Eu nu mi-am pierdut nãdejdea si stiu ce vreau de la viatã. Am stiut întotdeauna! Cred cã si tu stii, bãrbate…! Camelia vorbea ca cei din neamul Paraschivestilor, clar, rãspicat, direct. O asculti fãrã sã vrei… Satul îsi vede de ale lui, noi ne vedem de treaba noastrã, ca oameni la treizeci de ani, ca oameni tineri cu doi copii. Decebal are cinci ani, iar Traian deja a început sã meargã. Noi vom munci, vom munci mult. Amândoi. Ei vor învãta carte. Oricum, mai mult decât am învãtat noi, eu si, mai ales, tu…!
Marcu a înteles tot. Si reprosul discret, dar nemilos fãcut de sotia sa si drumul pe care urmau sã-l parcurgã. Era în ziua de Ispas. Sãrbãtoare mare. Se-ntorseserã cu totii de la bisericã. Mormântul lui Costicã Gãitan era încã fãrã florile prinse pe el, ca nou…! Celelalte, ca la oameni gospodari, îngrijite, cu pomii vãruiti si grilajele vopsite. Sandu se uitã la Adela cu drag. Erau oameni împliniti, bucurosi cã au alãturi bãiatul, o norã vrednicã si doi nepoti ce le întorceau ograda pe dos. Adela îi fãcu semn bãrbatului sãu sã se ridice. Trecurã pe-o portitã, în grãdinã. Îi urmarã si nepotii, certându-se de la un avion de hârtie cumpãrat de prin târg.
– Oare s-or certa…!? Tu ce crezi!? N-am mai auzit-o niciodatã asa de crâncenã pe Camelia. Ceva pe-acolo, pe la dispensar sau, ce…!?
– Lasã-i ! Nu-i treaba noastrã. Sandu se îndepãrtã printre stupi, mai la deal, sã nu fie auzit. Marcu e vinovat. El cu profesionala lui…! Putea fi si doctor, si profesor, si popã…! El nu, cã vrea strungar. Acum frãmântã pãmântul ca mine. Camelia se-nvârte printre cei cu halate albe. A renuntat la facultate de dragul lui, însã tot nu-l iartã… tu doar îi stii pe cei din neamul Paraschivestilor!? Ambitiosi, ambitiosi, dar corecti. Nu te amesteca. Eu atâta îti spun! Nu-i treaba noastrã si-apoi, Marcu nu-i popândãu. Doar i-al nostru… Sandu râse. Stii cum l-am fãcut…!
Adela zâmbi ca o zi de mai. Se-nseninã. Îsi amintea, cum sã nu-si aminteascã!? Regreta totusi ceva. Acum se ivise momentul sã-i spunã bãrbatului sãu, asa, din drag.
– Mãi, Sandule, tu si cu tractoarele tale…! Cum mi-ai sucit tu mie mintile de era sã mã si omoare tata…!? Nu mã amestec, bãrbate, stai linistit, însã eu cred cã trebuie sã-i spui lui Marcu sã ia si el o pauzã, sã plece si el cu sotia sa, numai ei doi, ei, atât, în concediu, undeva, departe. Stii, tu tot ai zis cã plecãm si noi undeva, uite, am îmbãtrânit aproape si încã n-am plecat! Sandu se-nvãlui de cãldurã. Stia cã nu-i un repros al Adelei. Era de acord cu ea. Stia cã a exagerat cu munca, însã el, ei, au fost fericiti asa.
– Bine, Adelã, dacã tot le clarificãm azi pe toate, hai sã-ti spun si eu tie ceva! Ce, ne-ar fi fost rãu acum dacã am mai fi avut un bãiat sau o fatã!? Poate mai multi…!? Tu n-ai vrut. Adela nu mai râdea. Îl privi tãcutã pe Sandu de sus pânã jos, ca si cum nu l-ar fi vãzut de multã, multã vreme, îl luã îndrãznet de mânã si îl sãrutã ca atunci când era fatã.
Cânta cucul de dimineatã. Curcanii Cameliei fãceau vocalize si se repezeau la gusterii ce misunau pe sub gard. Totul era pregãtit. Copiii dormeau la bunici, de câteva zile, cu Adela, iar Sandu urma sã aibã grijã de gospodãria tinerilor, atât cât vor fi ei plecati. Marcu era sofer înnãscut. Îl îmbrãtisã pe tatãl sãu si urcã lângã sotia sa. Masina lor era încã în curte. Se-auzi o bubuiturã nãprasnicã, apoi huruituri de motor si pârâit de scânduri si leaturi rupte. S-a petrecut fulgerãtor. Sandu muri pe loc, iar Camelia si Marcu în drum spre spital. Nu au putut fi salvati. Ca prin minune, soferul turc al tirului a scãpat teafãr. L-au scos cei de la Smurd dintre fiarele contorsionate. Au sãrit oamenii, au venit de la judet tot soiul de autoritãti, însã ce puteau face!? Constatau. Atât. Nenorocirea s-a petrecut.
– Doar le-a spus Manole Gadoi când s-au apucat de construit cã nu-i bine sã zideascã aici, în curbã, la rãscruce…! L-am auzit eu cu urechile mele, era chiar la început… însã nimeni nu-l bãgã în seamã pe cantonier, stiindu-l cam mincinos. Omul insista de la grup la grup, aproape surescitat, stiind cã are dreptate si spune, în sfârsit, si el, adevãrul. Cortegiul funerar înainta încet, lãsând în urmã jale, omor si-o grãmadã de întrebãri nerostite.
