|

Cu Dumnezeu în celulã: povestile impresionante a doi detinuti închisi la Penitenciarul Vaslui

DESTÃINUIRI… “Dacã am avea acea legãturã cu Divinitatea, fie si subtire cât un fir de pãianjen, am fi salvati. Dumnezeu pe toti ne iartã si ne vrea la El”, sunt cuvintele unui tânãr absolvent de seminar teologic, închis în Penitenciarul Vaslui. Nu mai conteazã pentru ce a ajuns acolo, nu mai conteazã ce a fãcut sau n-a fãcut, pentru cã azi vã invitãm sã cunoasteti si o altã parte a vietii din închisoare: legãtura detinutilor cu Dumnezeu. Dupã 20 de ani de slujire la capela Penitenciarului Vaslui, pãrintele Mircea Istrãtucã vorbeste, în exclusivitate pentru ziarul Vremea Nouã, despre nevoia celor aflati în spatele gratiilor de a-l primi pe Dumnezeu în inimile lor. A întâlnit, în acesti ani, cazuri uneori cutremurãtoare, dar si bãrbati cu suflete chinuite, rãtãcite, cãutând într-o lume la fel de rãtãcitã ca sufletele lor, iertarea si împãcarea. Cu ei însisi, cu lumea pe care au rãnit-o si poate, mai presus de toate, cu Divinitatea. Poate ãsta e si motivul pentru care, din cei aproximativ 700 de detinuti, cîti îsi ispãsesc pedeapsa în celulele Penitenciarului din Vaslui, pe lângã alte activitãti, foarte multi îsi manifestã dorinta de a participa la slujbele religioase oficiate la capela penitenciarului, de a beneficia de catehezele organizate aici sau de a împrumuta, periodic, cãrti religioase de la biblioteca închisorii. De la pãrintele Mircea Istrãtucã am aflat cã, multora dintre detinuti, apropierea de Bisericã le-a schimbat comportamentul. Schimbãrile interioare au fost atât de profunde încât unii dintre ei au luat calea mãnãstirilor dupã ce au fost eliberati. Mult mai multe au fost cazurile de recidivã, oameni care s-au întors în spatele gratiilor dupã ce în libertate nu au gãsit niciun “stâlp” de care sã se sprijine.

O poartã mare, gri, garduri si alte porti care abia se urnesc din loc îi rup de oras si de societate. Acum, pentru multi dintre ei, lumea în care sunt liberi este biserica. “Societatea” lor înseamnã, mai nou, cãrtile, vorbele schimbate cu rudele care mai vin din când în când, cu preotul capelan sau cu personalul penitenciarului. Din cei aproximativ 700 de detinuti, cîti îsi ispãsesc pedeapsa în celulele Penitenciarului Vaslui, pe lângã alte activitãti la care sunt dusi, cum ar fi munca pentru diverse firme si institutii de stat, sau la care au ales sã participe, fotbal, picturã, tenis de masã, foarte multi îsi manifestã dorinta de a participa la slujbele religioase oficiate la capela „Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul” a Penitenciarului, de a beneficia de catehezele organizate aici sau de a împrumuta sãptãmânal cãrti religioase de la biblioteca închisorii. Multora dintre acesti detinuti apropierea de Bisericã le-a schimbat comportamentul. Prin citit sau prin mers la bisericã, multi dintre ei au înteles mai bine faptele reprobabile pe care le-au sãvârsit cândva. Programul la capelã se desfãsoarã pe baza unor tabele, care respectã optiunea detinutului, astfel încât rândul de a participa la Sfânta Liturghie le vine o datã la 2-3 sãptãmâni sau chiar mai rar. Nu este cazul sã comentãm cum a ajuns fiecare în închisoare. Unii au ajuns poate în urma unei fapte sãvârsite accidental, dintr-o slãbiciune omeneascã, din impuls. În astfel de cazuri, cuvântul lui Dumnezeu e hrana de care ei au nevoie, iar rãbdarea e “arma” fãrã de care nu se poate face nimic. Multi dintre detinuti cred cã au fost pedepsiti pe nedrept, însã cei mai multi stiu acum unde a fost problema, recunoscându-si deschis vina. Spun cã apropierea de Dumnezeu i-au fãcut sã înteleagã mai bine fisura care a distrus mecanismul atunci când s-au convertit la rãu. Lecturând din Vietile Sfintilor, din cuvintele marilor nostri duhovnici, acestia au cãpãtat puterea de a povesti cum si de ce au ajuns la închisoare, de a analiza fiecare gest pe care l-au fãcut si de a îndrãzni sã se cãiascã sincer si sã cearã iertare.

“Doamne, multumesc cã am ajuns aici!”

Lucian Buzãeanu are 30 de ani si este din orasul Roznov, judetul Neamt. A ajuns în Penitenciarul Vaslui, dupã ce Curtea de Apel Bacãu l-a condamnat la patru ani de închisoare, dupã comiterea unui viol. Fost absolvent de seminar teologic, tânãrul spune cã viitorul i s-a schimbat în urma unei tragedii. “Toatã viata mi s-a schimbat dupã moartea tatãlui meu, în 2009. Eram cel mai mic din familie, nu stiam ce e greul. Fãcusem Seminarul Teologic din Piatra Neamt, eram student la Facultatea de Teologie, mi se preconiza un viitor linistit… Ei, acest moment nu a însemnat doar pierderea pãrintelui meu, ci si un moment de cotiturã. Procesul cu persoana vinovatã pentru producerea accidentului în urma cãruia si-a pierdut viata tatãl meu a durat foarte mult, pânã prin 2015, astfel cã am renuntat la facultate si m-am angajat. Am avut diferite locuri de muncã si apoi, la sfatul unui verisor de-al meu am fãcut o postlicealã sanitarã de trei ani, pe care am si absolvit-o. În 2015, dupã ce am primit daune morale în urma acelui proces, mi-am luat o masinã, un BMW, si am intrat într-un anturaj nu foarte linistit. Dintr-o naivitatea a mea, într-o searã, m-am întâlnit cu un vecin, fiul unui sef de Politie, si cu o fatã. Am fost într-un club, am bãut ceva, iar pe la ora 1:00 noaptea am plecat acasã. A doua zi, din bisericã, am fost ridicat de politisti, pentru cã fata respectivã reclamase cã ar fi fost violatã. Am primit în prima instantã, la Judecãtoria Piatra Neamt, patru ani. Apoi am ajuns la Curtea de Apel Bacãu unde ni s-a propus sã ne împãcãm cu partea vãtãmatã, ca sã-si retragã plângerea. Pentru asta, a trebuit sã-i dãm câte 15.000 euro. Am vândut masina si i-am dat banii. Fata a zis cã si-a retras plângerea, cã nu mai are nicio pretentie materialã si ni s-a redus pedeapsa de la patru ani la trei ani jumãtate. Am fãcut o lunã de arest preventiv, opt luni la domiciliu, douã luni pe regim închis la Miercurea Ciuc, iar apoi am venit la Vaslui. Nu mã întelegeti gresit, nu vreau sã dau în partea vãtãmatã, a fost ceva spontan si îmi asum si eu o parte de vinã: nu aveam ce sã caut acolo. M-am aflat în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Acum iau doar pãrtile bune ale puscãriei. Nu-i reprosez nimic Lui, dimpotrivã, spun <Doamne, multumesc pentru cã am ajuns aici. Am învãtat foarte multe lucruri. M-am disciplinat aici, pentru cã afarã aveam un program dezordonat, mã culcam târziu si mã trezeam târziu, mâncam haotic. Aici am un program clar, am prins un loc de muncã bun, în cadrul Penitenciarului Vaslui, cu toate cadrele mã înteleg foarte bine. Rãspund pe partea de bibliotecã, ca detinut de sprijin, si pe partea de bisericã. Sâmbãta, duminica, acum, în perioada postului, mergem la bisericã si asta conteazã foarte mult pentru psihicul detinutilor. Eu am avut o înclinatie spre bisericã de mic, îngropam porumbeii, animalele, apoi am început sã merg regulat la bisericã, sã citesc cãrti religioase, sã studiez mai în amãnunt acest domeniu. Aici nu avem libertatea fizicã pe care o au oamenii de afarã, dar avem acest colt de libertate spiritualã. Facem diverse activitãti si în comunitate. Spre exemplu, anul trecut, am reusit sã facem o coralã de colinde. Am mers pe la diferite institutii din Vaslui, printre care si Prefectura, apoi am organizat si aici douã spectacole. O lunã, zi de zi, am fãcut repetitii, dar a iesit ceva deosebit. Multi ne-au multumit cã am reusit sã le oferim câteva momente artistice de care, de obicei, doar în libertate ai parte. Iar pãrintele Istrãtucã, care desi este iesit la pensie, vine în continuare sã tinã slujbe aici, face o treabã extraordinarã. Cateheza cãtre detinuti are un rol foarte important. Sunt persoane care ajung în depresie, nu au o familie, care sã-i viziteze… Conteazã foarte mult comunicarea si “spovedania” asta între noi. Mie mi-a trecut usor pentru cã mi-am ocupat timpul, dacã nu citesc, mã uit la televizor sau stau de vorbã cu un coleg. Nu las nimic sã-mi macine gândurile. Stiu cã mai am putin de stat aici. În iulie-august ar trebui sã intru în comisie, iar cel târziu în septembrie voi iesi din închisoare. Pe viitor, vreau sã mã axez pe partea medicalã, dar nu în tarã, ci în strãinãtate. Cât am stat pe arest la domiciuliu, mi s-a permis sã profesez ca voluntar la un cabinet privat, iar apoi am fãcut practicã pe sectia de Hematologie a Spitalui Judetean Neamt. Dupã ce mã voi elibera fie voi pleca în Elvetia, fie în Anglia, voi vedea. Poate dã Dumnezeu sã-mi gãsesc o fatã cuminte, care sã mã tinã din scurt… Pentru cã e foarte important sã ai lângã tine oameni de bine. Asta este una din lectiile pe care le-am învãtat aici. Am vãzut cine mi-a fost alãturi si cine nu. La cei de la care mã asteptam sã-mi fie alãturi, nu au fost, iar la cei de la care nu mã asteptam, mi-au fost alãturi. Asa cã, dacã ar fi sã dau un sfat celor de afarã: atentie la persoanele de care vã înconjurati, prietenii pe care vi-i alegeti si locurile pe care le frecventati. Eu am avut o ceatã de fatã, care mi-a întunecat mintea. Un alt sfat: pãstrati-l pe Dumnezeu în suflet. Cum spunea un pãrinte, dacã am avea acea legãturã cu Divinitatea, fie si subtire cât un fir de pãianjen, am fi salvati. Dumnezeu pe toti ne iartã si ne vrea la El. Totul pleacã de la dorinta noastrã de a cere”, ne spune Lucian Buzãeanu.

“Familia si credinta în Dumnezeu m-au ajutat sã nu-mi pierd mintile”

Vasilicã Crãciun este din Piatra Neamt si la cei 52 de ani pe care îi are a ajuns pentru prima datã în spatele gratiilor. Spune cã procesul în urma cãruia a fost gãsit vinovat a fost judecat de un judecãtor cãruia “îi place sã distrugã vieti”. Acesta este si motivul pentru care va spune definitiv “adio” României dupã ce se va elibera. “Îmi este foarte greu, nu greu, pentru cã e prima datã când sunt într-un penitenciar, desi am fost corect. Am ajuns aici dupã ce am cumpãrat niste cauciucuri de la o firmã de transport. Mie mi-au dat acte, dar ei nu au avut documente. Nu s-a fãcut dreptate, pentru cã eu am ajuns la puscãrie, iar ei sunt în libertate. Eu am fost gãsit vinovat, nu ei, care au vândut ceva pentru care nu aveau documente. Anchetatorii au considerat cã eu am avut documente false. Mi s-a reprosat cã am înregistrat si nu am dedus impozitul. La început am zis cã sunt nevinovat, iar la final am zis cã plãtesc suma cu care as fi prejudiciat statul, dar mi s-a zis cã nu se mai poate plãti. Era vorba de aproximativ 7000 de euro. Au preferat sã nu plãtesc si sã ajung la puscãrie. Asa considerã statul, mai bine sã piardã bani, dar sã bage oameni la puscãrie, sã-i distrugã psihic. Condamnarea am primit-o anul trecut, pe 19 decembrie. Asteptam pronuntarea, pentru cã se amânase prima datã, iar a doua oarã un judecãtor, care are aceastã obisnuintã de a-si bate joc de oameni în preajma sãrbãtorilor, distrugându-i, pentru cã nu sunt primul caz, mi-a dat o pedeapsã de doi ani jumãtate cu executare. Înainte primisem cu suspendare. Asa cum v-am mai spus, mi-e foarte greu, încã nu mã simt integrat. Suntem patru persoane în camerã, însã nu avem aceleasi valori, aceleasi principii. Spre exemplu, seara, când mai dau pe Trinitas, ca sã mã mai linistesc, ceilalti pleacã din camerã. Lucrez la magazia unde detinutii îsi depun bagajul pe care îl au în plus fatã de camerã. Am grijã ca totul sã fie în sigurantã. Pânã la ora 15:00 suntem la muncã, de la 15:00 pânã la 18:00 stau la aer, în curte. La 18:00 e programul de masã, apoi în camerã, unde citesc rugãciuni pânã la 20:00-21:00. Pânã acum, am fost de trei ori la biserica de aici, mi-as dori sã fie mai des. Acum douã sãptãmâni si ceva am fost în vizitã la Mãnãstirea Moreni, împreunã cu alti detinuti, ni s-a prezentat muzeul, atelierul în care fac maicile vesmintele, am stat de vorbã cu pãrintele, ne-am spovedit. Familia mi-e alãturi, am douã fete cãsãtorite, ambele au câte trei copii, una dintre ele locuieste în Germania, unde si-a pus pe picioare o afacere. De altfel, dupã ce voi iesi din penitenciar, am hotãrât cã vom pleca cu totii în Germania, toatã familia. Cu toate cã încã mai avem afacerea aici si am pierdut foarte mult, vom renunta la tot. Mai bine te duci si muncesti în strãinãtate, plãtesti acolo taxe si impozite, dar esti linistit. Am explicat si în fata instantei cã societatea mea, în ultimii doi ani, a avut un rulaj de douã milioane de euro. Cât impozit am plãtit eu la stat de am fost trimis la puscãrie pentru evaziune fiscalã de 7000 euro? Dacã voiam sã fac evaziune fiscalã, nu fãceam de o sutã de mii de euro sau de o sumã mult mai mare? Nu m-am gândit niciodatã cã voi ajunge aici, dar uite cã am ajuns. Asta a fost sã fie, sã gustãm si din viata de puscãrie. Multumim lui Dumnezeu cã nu ne-am pierdut mintile si cã ne e alãturi. Citim cãrtile sfintilor pãrinti, viata Pãrintelui Iustin Pârvu, a Pãrintelui Ilie Cleopa, participãm la slujbe, iar toate astea ne ridicã psihicul si ne ajutã sã trecem mai usor peste aceastã grea încercare. În spatele gratiilor doar vizitele familiei si credinta în Dumnezeu ne ajutã sã nu ne pierdem mintile”, ne mãrturiseste Vasilicã Crãciun.

“Multi se întorc dupã gratii pentru cã în libertate nu gãsesc întelegere”

Dupã discutia cu detinutii, am stat de vorbã si cu preotul Mircea Istrãtucã, care a slujit nu mai putin de 20 de ani în capela Penitenciarului Vaslui. Pãrintele ne-a povestit cum e sã slujesti în închisoare si cât de important este ca aceste persoane private de libertate sã fie acceptate de comunitate dupã ce ies de pe poarta închisorii. .”Subiectul e foarte sensibil si meritã sã-i fie alocate ore întregi de discutii. Ceea ce mie mi se pare foarte important este ce se întâmplã cu o persoanã care a fost privatã de libertate si care se întoarce în comunitate. Noi, cei care lucrãm în interiorul penitenciarului, stãm cu ei o orã, douã, pe zi. Noi nu putem pune la loc ceea ce un detinut nu a avut în familie, în scoalã, în societate. Persoanele private de libertate nu sunt ale penitenciarului, ci sunt oamenii unei comunitãti. Acolo sunt doar în trecere. Ei au deprins anumite învãtãturi, anumite stãri pânã sã ajungã în spatele gratiilor. De asta se întâmplã de multe ori ca acesti oameni sã rateze reîntâlnirea cu societatea din care provin. Unii dintre noi nu avem deschidere, suntem mult prea rezervati fatã de ei. Chiar am avut exemple de felul acesta. Cu ceva timp în urmã am avut un bãiat foarte talentat la desen, care era multirecidivist. Venise de la o casã de copii. Fostul director al penitenciarului din acea perioadã vorbise cu primarul Bârladului, sã-i gãseascã un loc de muncã, pentru cã urma sã se elibereze. I-a gãsit de lucru la o firmã care se ocupa cu reclame. Dupã o lunã, patronul acelei firme l-a întrebat unde a învãtat sã deseneze asa frumos, pentru cã într-un timp foarte scurt reusise sã se evidentieze. Bãiatul i-a rãspuns: “la închisoare”. I-a spus cã el venise la firma respectivã direct din închisoare. A doua zi nu l-a mai primit. Din pãcate, acesti oameni sunt priviti un pic refractar. Aici e marea problemã. În penitenciar mai vine psihologul, mai vine asistentul social, mai merge la bisericã, reuseste într-un fel sã-si mentinã un echilibru. Când iese, nu gãseste un “stâlp” de care sã se sprijine. Stiu cã la un moment dat a existat un proiect prin care institutiile fãceau un fel de front comun pentru integrarea acestor oameni în comunitate. Primãria din localitatea în care urma sã vinã cel eliberat îi cãuta de muncã, dacã persoana respectivã nu avea un alt sprijin. La bisericã, preotul vorbea despre el în asa fel încât oamenii sã gãseascã puterea de a-l ierta. Nu stiu dacã acest proiect a mai fost implementat, însã dupã data de recidivã nu cred cã s-a concretizat. În cei 20 de ani, cât timp am slujit la capela penitenciarului, am întâlnit tot felul de oameni. Îmi amintesc de un detinut care era condamnat pentru omor. Avusese un conflict cu douã persoane. Spunea cã nu regretã fapta comisã si cã dacã ar avea ocazia ar face acelasi lucru si celeilalte persoane. Asta dupã câtiva ani de detentie. Vedeam acea urã visceralã în ochii lui. Am avut cazuri de recidivã pe care le-am trãit ca pe o dezamãgire pentru cã n-am reusit sã le dau gândul cel bun. Am avut si persoane care dupã ce s-au eliberat mi-au trimis scrisori de la mãnãstire. Dumnezeu i-a ajutat sã aleagã aceastã cale”, a povestit pãrintele Istrãtucã. Cât despre prezenta la slujbe, acesta spune cã sunt perioade în care capela se umple. “Participarea la slujbe se face prin rotatie, cu avizul celor de la pazã. Sunt detinuti care sunt în conflict, iar cei de la pazã cunosc acest aspect si evitã astfel de întâlniri. În toti acesti ani cât timp am slujit la capela penitenciarului, n-am avut nici cel mai mic incident cu detinutii. Avem o prezentã la slujbe de peste 25, 30, chiar 40 de detinuti. De Pasti, numãrul lor ajunge si la 50. Desi am iesit la pensie, continui sã mai merg acolo. O fac cu drag pentru cã eu m-am simtit întotdeauna bine la capela penitenciarului. Simt cã acei oameni chiar au nevoie de un preot. O liturghie îi ajutã foarte mult, nu doar pe ei, ci si mediul general din interiorul închisorii”, a mai declarat pãrintele Mircea Istrãtucã.