SPECTACOL… Cunoscutul actor, scriitor si regizor Dan Puric va reveni la Vaslui luna viitoare, pe 2 mai, pentru a-si lansa cea mai recentã carte – „Sã fii român” – si pentru a sustine, totodatã, o conferintã în care va vorbi despre demnitate si valorile nationale. „Sã fii român înseamnã sa îti iubesti credinta strãmoseascã în care te-ai nãscut, martirii si eroii neamului tãu, sã îti iubesti traditia, cultura si oamenii mari pe care i-a dat acest pãmânt, cât mai ales sã îti iubesti neconditionat în ciuda tuturor evidentelor tara de astãzi ca sã ai puterea sa o ridici”, sustine Dan Puric. Evenimentul va avea loc la Casa de Culturã „Constantin Tãnase”. Pretul unui bilet este 50 lei si poate fi achizitionat atât online, de pe site-ul startickets.ro, cât si de la Casa de Culturã.
Actorul Dan Puric a fost la Vaslui si anul trecut, la Festivalul Umorului „Constantin Tãnase”, cu spectacolul de pantomimã si expresivitate corporalã „Vis”. Este unul dintre cei mai bine cotati actori, regizori si scriitori din tarã. Este vãzut ca un autor nationalist, volumele publicate de acesta pânã acum – „Cine suntem”, „Omul frumos”, „Fii demn”, „Suflet românesc”, „Dulci. Jurnalul unui câine, scris de un puric Dan” – purtând pecetea dragostei de patrie si, totodatã, orientarea omului modern cãtre valorile pierdute.
„Sã fii român”, o cãlãtorie sufleascã a autorului
Cea mai recentã carte, „Sã fii român”, seamãnã, cum autorul însusi mãrturiseste, „cu o excursie pe un munte înalt, vara. De acolo de sus se pot vedea ceilalti muntt ca o mare de valuri uriase, împãdurite, ce se pierd în infinitul senin al cerului si care odatã priviti, îti înaltã parca tie privitorule propria-ti fiintã, mângâindu-te pentru o clipã cu sentimentul eternitãtii”. Iatã un paragraf din capitolul „Marx, Engels si… mãmãica„: „Eram mic, sã tot fi avut vreo sase anisori când mãmãica, mama mamei, m-a luat de la tarã, din mica comunã de pe atunci din muntii Buzãului, Nehoiu, ca sã mã ducã la Bucuresti sã-nvãt carte. N-aveam de unde sã stiu, crescut acolo în oaza de fericire a copilãriei mele, înconjurat de muntii aceia, plini de taine nespovedite ce respirau deopotrivã sãlbãticie si libertate, cã mã nãscusem într-un popor, care de-a lungul existentei sale crease probleme asa de „grave” omenirii împiedicând-o de la un destin luminos! Tot ce stiam atunci era cã familia mea, adicã mama si tata, hotãrâserã cã spre binele meu, era necesar sã fiu luat în grijã de mãmãica, care locuia la Bucuresti si-acolo sã-ncep scoala, pentru a putea învãta mai bine. Ce mirare pentru copilasul acela de sase ani, care eram pe-atunci, venit brusc din mijlocul muntilor care semãnau cu niste valuri imense verzi, încremenite de un zeu, ca pedeapsã cã îndrãzniserã sã se ridice pânã la cer si de pe marginea acelui rãu furtunos, Buzãul, ce-si prãvãlea valurile nervoase printre stâncile si bolovanii iesiti în cale ca o herghelie de cai sãlbatici, galopând înnebuniti de atâta libertate, atunci când în fata lui se asternu o lume total strãinã. Ochii lui se fortau sã vadã lucruri noi, care nu stiu de ce, parcã dintr-un început îi oboseau sufletul cu un fel de tristete tãcutã ce semãnã cu suspinul înfundat al unei suferinte îngropate într-un mare adânc de amar sufletesc. Uriasi tristi, nãscuti suferinzi si condamnati definitiv sã trãiascã o viatã cenusie, erau blocurile! Case imense puse una peste alta, cutii de ciment pline de igrasie sufleteascã ce adãposteau jucãrii singure, aruncate de cei care le folosiserã în groapa unui cumplit destin comun al suferintei. Ferestrele blocurilor aveau ceva din privirea ultimã a bolnavilor deznãdãjduiti. Dincolo de ele, în tãcere pâlpâia cu vulnerabilitatea candelei rãmasã fãrã ulei, existenta nefericitã a oamenilor. Ajunsesem în Bucuresti, capitala tãrii!”.
