Cedarea Basarabiei si Bucovinei (iunie, 1940)
ISTORIE… Pe lângã actiunile inegale, dacã le raportãm la întelegerea româno-sovieticã, odatã instalati în Basarabia, rusii vor trece la mãsuri ample, total imorale, pentru a-si supune populatia. Constienti de sentimentele ostile ale românilor, rusii au impus mãsuri de teroare asupra populatiei în general, dar mai ales au cãutat sã elimine acele segmente ale locuitorilor care se opuneau rusilor pe baza unor ideologii. În consecintã, ocupantii i-au arestat pe fruntasii vietii economice si culturale, pe învãtãtori, preoti, militari, judecãtori, politisti, adicã pe cei care detinuserã functii publice în perioada în care Basarabia a fãcut parte din România. Altã categorie avutã în vedere de rusi a fost cea a oamenilor politici dintre care unii fãcuserã parte din Sfatul Tãrii, reprezentantã nationalã, care în 1918 hotãrâse Unirea Basarabiei cu România. De la cei cunoscuti prin pozitiile lor sociale, rusii au mers tot mai jos, având grijã sã nu le scape nimeni dintre cei care puteau fi asociati cu conducerea româneascã sau cu administratia româneascã a Basarabiei. Din nefericire, au existat multe denunturi, în special din partea minoritarilor, care au dus la arestãri masive, victimele neavând uneori nicio legãturã cu ceea ce urmãreau organele de represiune rusesti.
Dan Ravaru
Activitãtile anti-românesti, care au îmbrãcat cele mai diverse forme, au sporit treptat, în timp, intensificându-se la începutul anului urmãtor, 1941. Înainte de retragerea din Chisinãu, sovieticii au trecut la executii în masã. Într-o singurã noapte, au fost executati 85 de înalt functionari români, aruncati în gropi comune. Totodatã, zeci de tineri liceeni, închisi pentru anchete în închisoarea din Chisinãu, au fost împuscati fãrã sã li se mai stie urmele. Citãm în continuare din lucrarea “Eliberarea Basarabiei si a Nordului Bucovinei”: “un alt masacru a fost sãrvârsit la Ismail. În Cimitirul evreiesc din acest oras s-au gãsit aruncate în douã gropi comune 27 de cadavre ale unor cetãteni din localitate, asasinati de bolsevici cu douã-trei zile înaintea retragerii din fata trupelor române. Asemenea gropi comune, cu cadavre de tãrani moldoveni, au mai fost identificate la Cetatea Albã si în comuna Baimaclia. Potrivit datelor pe care le detineau organele de anchetã românesti, au fost asasinati prin împuscare sau omorâti prin torturã 25 mii – 30 mii de persoane numai pentru vina de a fi fost functionari ai statului român. Referindu-se la aceste atrocitãti si masacre, generalul Ion Antonescu a declarat în fata ziaristilor români si strãini, la 24 iulie 1941: «au rãmas urmele unei barbarii fãrã precedent, cum nici hoardele hunilor nu au lãsat în urma lor »”
(p. 46). O altã formã de terorizare a românilor din Basarabia au constituit-o deportãrile în zone din ce în ce mai îndepãrtate din Rusia, în primul rând în Siberia. Tot în lucrarea citatã întâlnim liste de localitãti din care au fost duse în deportare. Iatã numai o micã parte din aceastã listã: “85 români din comuna Cãinarii Vechi, 70 din Chetrosu, 77 din Drochia, 29 din Dominteni, 80 din Frasin, 117 din Ghizdita, 42 din Izvoare, 54 din Mândac, 95 din Nãdusita, 59 din Popesti, 64 din Târnava, 98 din Trifãnesti, 19 din Tarigrad” (p. 49). Aceste nume se referã la posibila deportare a 300 mii de români basarabeni ai cãror urmasi mai trãiesc încã în Kazahstan, în inima Siberiei sau pe Valea Amurului, aproape de Oceanul Pacific. Mai blânde, dar destul de dureroase, erau confiscãrile de toate felurile, în primul rând, uneltele agricole si vitele folosite în agriculturã.
România va fi obligatã de împrejurãri sã se apropie de Germania
România a intrat, astfel, într-o situatie deosebit de criticã, ideea rãzboiului se contura tot mai limpede la orizont. Aceasta era atmosfera de care a profitat Germania, apropiindu-si tot mai mult cercurile conducãtoare din România. Încã din 1939, relatiile româno-germane începuserã sã ia fiintã, datoritã faptului cã celelalte aliante se prãbuseau una dupã alta. În paralel, se mentinea, însã, alianta sovieto-germanã, încheiatã la 23 august 1939. În permanentã, amenintarea sovieticã sporea pentru România deoarece, cu toate întelegerile lor aparente, atât germanii, cât si rusii se pregãteau de luptã unii împotriva celorlalti. Pentru rusi, ar fi fost deosebit de importante anumite pozitii strategice, în primul rând lantul Muntilor Carpati, unde inamicul putea fi oprit prin fortificarea trecãtorilor si zona gurilor Dunãrii, care, la fel, cu putinã pregãtire militarã, erau de netrecut. România va fi obligatã de împrejurãri, de tensiunea creatã între Bucuresti si Moscova, sã se apropie de Germania si Italia si sã adere la Pactul Tripartit (Germania – Italia – Japonia). În felul acesta, din nou, România devenea o barierã de netrecut pentru rusi în eterna lor dorintã de a ocupa Balcanii si apoi gurile Dunãrii. Diplomatul român de mare prestigiu Gafencu caracteriza astfel întreaga situatie politicã: “prin politica ei, urmatã în timpul din urmã, URSS nu a fãcut nimic pentru a împiedica, între tãrile noastre, durerosul deznodãmânt de azi. Prin brutalul ultimatum de anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar si Bucovina, si un fond din vechea Moldovã prin încãlcãrile teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de fortã de a interveni pe Dunãre, chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcatie (orizontalã). Uniunea Sovieticã a distrus în România orice sentiment de încredere si de sigurantã si a trezit nesfârsita teamã cã însãsi fiinta statului român e în primejdie. Am cãutat atunci un sprijin în altã parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin si nu l-am fi cãutat, dacã nu am fi fost loviti si dacã nu ne-am fi simtit amenintati”. Este cea mai desãvârsitã caracterizare a situatiei de fapt de atunci si, în acelasi timp, explicã necesitatea noului sistem de aliante în care intrase România. Peste Prut, situatia românilor devenea, dupã cum am vãzut, tot mai grea, iar în articolul urmãtor vom prezenta mai multe mãrturii concrete venite de cele mai multe ori din partea oamenilor simpli.
