|

DESTIN DE DASCÃL

Profesor din localitatea “cu cea mai mare natalitate din România”

FILE DE DESTIN “În cei 46 de ani de când sunt dascãl, am avut peste 9200 de elevi si nu mi-a fost greu sã le tin minte numele, pentru cã nu degeaba m-am nãscut în satul unde, dacã aveai cinci copii, însemna cã ai o familie destul de micã”, glumeste Valeria Miricã, una dintre cele mai apreciate profesoare de românã din “orasul dintre vii”. Îsi aminteste cu nostalgie de faptul cã a fost primul copil de tãran plecat la oras, la învãtãturã, din Valea Grecului, satul desemnat în 1985 “localitatea cu cea mai mare natalitate din România”. Spune cu mândrie cã au fost zece frati la pãrinti, iar cinci dintre ei au apucat calea învãtãturii, reusind sã termine o facultate. “În vacantã munceam la câmp de dimineatã pânã seara si îmi amintesc faptul cã eram fericiti cã asa putem aduna bani, ca sã ne cumpãrãm singuri caiete si uniforme noi”.

Chiar dacã te nãsteai în satul mamelor-eroine, al femeilor distinse de Ceausescu cu “Medalia maternitãtii” sau “Gloria maternã”, nu erai cu nimic avantajat, spun intelectualii cu rãdãcini în Valea Grecului, de sistemul communist al acelor vremuri. Soarta îti era cumva legatã tot de pãmânt, de IAS-ul din comunã, de coada sapei, cred ei. Dacã vroiai sã urmezi drumul scolilor, era o adevãratã… îndrãznealã. Profesoara Valeria Miricã este unul dintre cei nãscuti în satul Valea Grecului, comuna Duda Epureni, locul numit de presa vremii, cu o usoarã undã de ironie, “satul-maternitate”. Denumirea a venit dupã ce, în 1985, Nicolae Ceausescu, într-un discurs pompos despre “productia anualã de copii”, felicita micuta comunitate pentru performanta de a fi asezarea cu cea mai mare natalitate din România. Profesoara Miricã îsi aminteste cu zâmbetul pe buze despre copilãria sa în Valea Grecului si spune deschis cã, desi pare greu de crezut, norocul ei si ai altor patru frati care au fãcut facultatea, a fost cã a venit colectivizarea. “De la colectivizare încoace, a început încurajarea tãranilor sã îsi trimitã copiii la scoalã, bineînteles, cei care aveau tragere de inimã. As vrea sã le spun tuturor elevilor mei despre cum a fost în acele vremuri, despre cum am trãit noi! Cred cã ar fi o pildã interesantã. În Valea Grecului toatã lumea avea câte 10 , 11 copii. Dacã aveai mai putin, însemna cã ai o familie micã! Si mama a fost mamã-eroinã, avea chiar si o decoratie simpaticã, asa, cât pieptul. Multe femei din sat aveau. Eu, si verisorul meu, profesorul universitar Mihai Carp Cãrare, decan al facultãtii de filosofie, am fost primii copii din Valea Grecului care am plecat în anul 1958, la învãtãturã. A fost o mirare petnru toatã lumea. Pe atunci, doar copiii învãtãtorului si ai preotului erau dati la scoalã, mai departe. Nu erau în comunã decât clasele primare. Noi am rãzbit! Au venit apoi si ceilalti patru frati ai mei, sora mea, economistã la Roman, Rodica, învãtãtoare la Bârlad, Vasile, un profesor admirabil de la Colegiul Agricol “Dimitrie Cantemir” Husi si Niculina, învãtãtoare la Scoala nr. 1. Poate copiilor de acum nu le vine sã creadã, dar noi în vacantã munceam la câmp, la prãsit, la teit la vie, la orice, ca sã avem bãnuti sã ne cumpãrãm rechizite si uniforme noi. Si eram mândri de asta! Acum copiii primesc totul. Nu stiu dacã e mai bine sau mai rãu, depinde! Pe noi ne-a ajutat munca de mici si poate de aceea nu ne-a fost greu în viatã”, povesteste profesoara Miricã.

Credinta, cea mai de pret lectie învãtatã în “satul-maternitate”!

MÂNDRIE Unul dintre fratii Valeriei Miricã, profesorul Vasile Cãrare, dã “vina” pe sentimentalismul surorii sale, atunci când aceasta subliniazã în cuvinte pline de emotie, faptul cã, dintr-o familie de tãrani muncitori, au fost în stare sã se ridice patru dascãli. “Valeria este un om sensibil. Asa este, nu e lucru usor sã îti gãsesti drumul în viatã, prin fortele tale si ale familiei. Despre copilãria noastrã în satul pe care, cu haz ne amintim, Institutul de Statisticã l-a desemnat localitatea cu cea mai mare natalitate din Românie, iar presa l-a mai numit, asa, ironic, satul-maternitate, cel mai bine am învãtat, pe lângã lectia muncii, cea a credintei. Îmi amintesc cum mama ne ducea la bisericã de mici, pe toti zece. Eu aveam doar cinci ani si mã pusese pãrintele sã spun “Crezul” în bisericã. Parcã niciodatã, ca atunci, n-am mai putut recita rugãciunea aceea la fel de frumos! Mã scuipau toate babele pe drum si cereau sã mã descânte, de cât de frumos li se pãrea cã spuneam rugãciunea. Dacã veti scrie ceva despre noi, vã rog sã nu o uitati pe Niculina, sora noastrã, fostã învãtãtoare la Scoala nr. 1. Eu mereu am închipuit-o ca pe “Dãscãlita” lui Goga, atât de blajinã si de rãbdãtoare a fost cu copiii. 34 de ani de învãtãmânt, nu e putin! Acum, o boalã o cam necãjeste, dar asta e viata… Chiar anul acesta, existã un elev la Colegul Agricol, Alexandru Ciorâtanu, cãruia i s-a întâmplat sã treacã din clasã în clasã, pe la noi toti: Niculina i-a fost învãtãtoare, Valeria dirigintã la V – VIII si eu diriginte la Colegiu. Faptul cã bãiatul a terminat cu note peste 9,oo, ne dã un motiv de bucurie si împlinire. Înseamnã cã noi, fratii Cãrare, ne-am fãcut treaba la catedrã”, se mândreste Vasile Cãrare, profesor mentor al Colegiului Agricol “Dimitrie Cantemir” Husi.