- Advertisement -
Profesor Milutã Moga
Lin, duios se scurge dorul,
Spre albastrul infinit,
Înflorind din el amorul,
Declansat necontenit.
Este taina cea adâncã,
Venitã la ceas de searã,
Când, din noi rãsare luna,
Declansând, apoi furtuna.
Usa inimii tresare,
Slobozind spre larga zare,
Lungi oftaturi de iubire,
Dupã un strop de fericire.
Te astept mândrã în pãdure,
Lângã rugii cei de mure.
În pãdure la izvor,
Mã topesc de-atâta dor!
Mã topesc si mã usuc,
Grea povarã eu mai duc.
Tare-as vrea sã scap de ea,
Viata mi-i nespus de grea.
Nu am stare, nu am somn,
Noaptea chiar nu pot sã dorm.
Numãr stelele de sus,
Dorul greu chiar m-a rãpus.
Dã-mi gurita si mijlocul,
Sã-mi gãsesc si eu norocul.
Viata-n doi sã o trãim
Si uniti pe veci sã fim.
- Advertisement -
