|

Genialul Alexandru Giugaru, drumul cãtre celebritate a început de la Husi!

OMAGIU “O figurã fabuloasã a teatrului românesc”, dupã cum l-a sculptat în mentalul colectiv un alt vasluian celebru, teatrologul Valentin Silvestru! Asa va rãmâne pentru totdeauna Alexandru Giugraru, huseanul care si-a ratat fãrã niciun resentiment destinul unui modest sef de garã, cu chipiul rosu (cum tatãl sãu, Grigore Giugaru, si-ar fi dorit sã-l vadã), pentru a deveni actorul atât de iubit de generatii întregi! De curând (pe 23 iunie) s-au împlinit 117 ani de când, în cocheta urbe a Husilor, s-a nãscut marele Giugaru. Pentru cei care si-au amintit în aceste zile de cuvenitul omagiu datorat unui concitadin de prestigiul sãu, rememorarea a venit cu noutãtile aduse de un interviu relativ recent, dat de fiica sa, Alexandrina, care, între alte detalii picante din biografia nestiutã a lui Alexandru Giugaru, a strucurat un element inedit: Giugaru l-a avut coleg de bancã pe Corneliu Zelea Codreanu, iar cariera în teatru si-a început-o… dând cu mãtura, pânã l-a descoperit Lucia Sturdza Bulandra si i-a deschis calea cãtre meritata celebritate!

Criticul de teatru, Valentin Silvestru, care el însusi meritã din partea vasluienilor un omagiu pentru cã a salvat de la uitare cele mai frumoase pagini din evolutia scenei românesti, a scris despre Alexandru Giugaru asa cum nimeni nu a mai fãcut-o! Cu rigurozitate, cu sensibilitate, analitic, atent la nuante si la uriasul talent, atât de greu de surprins în cuvinte, Valentin Silvestru i-a construit marelui Giugaru portretul pe deplin meritat. În martie 1986, în luna în care Alexandru Giugaru trecea în nefiintã, Valentin Silvestru a publicat un articol extraordinar despre marele maestru. Se numea: “Eternitatea lui Alexandru Giugaru”.

Iatã un fragment din aceastã cronicã, numitã: “Eternitatea lui Alexandru Giugaru”!

„A fost, prin excelentã, un creator de tipuri caragialeene, si poate cã, într-o mãsurã, caracteristici ale lui Trahanache sau Dumitrache Titircã sînt decelabile si în alte roluri de-ale sale, goldoniene, gogoliene, molieresti sau în piese românesti ce-i ofereau naturi fruste: Tache, Ianke si Cadîr, Vis de secãturã, În Valea Cucului. Dar admirîndu-i modul de a fãuri o medalie din bronz autohtonist, ar fi nedrept sã-l limitãm, chiar si în rame superlative, la un tip unic. Cãci a fost un artist multilateral, care a stiut sã valoreze si subtila poezie mussetianã din Fortunio, lirismul cehovian amãrui al Livezii cu visini, sau tragismul din Furtuna lui Ostrovski. Si în film a fost mai ales interpret comic, dar pe o scarã largã, care, în lentila studiului aplicat, aratã a avea numeroase trepte, de la Telegrame la Directorul nostru, de la Corigenta domnului profesor la Tudor, sau de la O noapte furtunoasã la Post-restant. Cu prilejurile turneelor Teatrului National peste hotare, presa parizianã, cea venetianã sau cea moscovitã au semnalat cu încîntare proteismul artistului ti forta sa de întruchipare. Si le-a format si slefuit în nenumãrate experiente sãvîrsite pe marile scene ale teatrelor bucurestene, alãturi de actori reputati si împreunã cu regizori însemnati- Victor Ion Popa, Soare Z. Soare, Aurel Ion Maican, Sicã Alexandrescu- precum si pe mici scene de cartier, în grãdini de varã, ori la Cãrãbus, alãturi de Tãnase, sau la Operetã, apoi în sãlile obscure ale cinematografelor de cartier- unde-si avea un public al sãu ce-l idolatriza- si, în aproape patru decenii de muncã substantialã, la Teatrul National. Avea o stiintã uriasã de a grava portrete de imbecili candizi, mitocani cu parapon, vicleni interlopi, autoritari mãrginiti, încornorati stupizi, palavragii cu ifos, bãtãusii sanguinari, retrograzi cu principii. E autentic în tot ce joacã- spunea Sicã Alexandrescu în 1972 la Televiziune-, întreaga lui fiinntã are rãdãcini puternice în solul românesc, dar el intuieste si aspectele universale ale eternului uman. L-am întrebat, la un moment dat, de unde socoate cã-i vine calificarea de artist „popular”. „Asta- mi-a rãspuns- s-ar putea sã provinã si din aceea cã, pentru mine, realismul înseamnã totul în artã. Eu trebuie sã fiu, din toate punctele de vedere, acela pe care-l joc si nimic altceva. Nu-mi place sã sarjez, sã afectez, sã împopotonez rolul cu farafastîcuri; asa joc de când m-am urcat prima oarã pe scenã si asa voi juca totdeauna. Timpul nostrum si conceptiile noastre despre teatru îmi dau dreptate si mã încurajeazã sã merg pe acest drum. Dacã de aici vine calificativul de popular, foarte bine”. Alexandru Giugaru rãmîne, prin tot ceea ce a fost, o figurã fabulousã a teatrului românesc, unul din acei artisti geniali care i-au sporit mereu faima si i-o conservã în veac”.

Alexandrina Giugaru: “Când juca la Revistã, tata se numea Giugaru Sandy Husi. Era un tip fenomenal”!

“Se ducea pe la toate trupele ambulante sã dea cu mãtura, în speranta cã o sã dea peste acest Ionescu. Când, în final, s-a ajuns, l-a chemat pe taicã-su la Bucuresti, ca sã-i arate ce domn a ajuns. Oricum, îl anuntase în scris, printr-o scrisoare, cã se fãcuse actor. Si taicã-su, bunicul meu, cu un umor absolut, i-a rãspuns: “Sandule, aicea or venit unii cu bâlciu si m-am uitat. Nu era niciunul ca tine pe sârma!”. Când juca la Revistã, tata se numea Giugaru Sandy Husi. Era un tip fenomenal. Stau si mã întreb dacã eu chiar sunt progenitura lui. Tata, dintr-un sãrãntoc, a devenit un om bogat. Era adorat de publicul de revistã. La un moment dat, i-a spus un coleg cã ar trebui sã facã teatru serios. Cum adicã, el nu fãcea teatru serios? Colegul chiar s-a oferit sã-l sustinã sã dea la Institut. “Înveti niste versuri si mâine te duci la examen!”, asa l-a convins. A doua zi dimineatã s-au oprit la o bodegã înainte de examen, sã capete curaj. Si a cãpãtat curaj pânã s-a prezentat în fata comisiei în asa hal încât mai lipsea sã spunã “hac”. În comisie, era si doamna Bulandra. A picat. Peste o vreme, se trezeste chemat de doamna Bulandra. S-a dus tantos la ea. Avea o insignã pe care scria artist si pe care o tinea la rever. El atunci era artist… de cartier! S-au întâlnit si doamna Bulandra i-a spus: “Esti o rusine! Dar, uite ce e, te iau la mine, la clasã, în anul II. Si cum ziceai cã te cheamã? «Sandy Husi», i-a rãspuns mândru Giugaru. Dar ce, esti fetitã? Faci balet? Ce nume e ãsta pentru un bãrbat? Care e numele tãu? Alexandru Giugaru. Asa sã te cheme! Si scoate-ti tinicheaua aia din piept, pentru mine nu esti artist”, isi amintea Alexandrina Giugaru, într-un interviu special, oferit Danei Andronie, în 2011.