Oameni neînfricaţi şi drepţi lucrează la poliţie, iar dintre ei, uneori, se nasc adevăraţi eroi u Tomiţă Lazăr a fost unul dintre aceştia
Copil fiind, tata îmi spunea că mulţi oameni neînfricaţi şi drepţi lucrează la poliţie. Din ei, uneori, se nasc adevăraţi eroi. Cu aceste vorbe în auz şi inimă, ca o binecuvântare părintească, am urmat această carieră timp de cincisprezece ani. Spusele tatălui s-au adeverit. Am cunoscut oameni curajoşi, buni profesionişti, dedicaţi trup şi suflet meseriei alese… Asupra unuia dintre ei mă opresc acum, într-o secvenţă minoră şi nu neapărat reprezentativă.
Era o noapte geroasă de ianuarie a anului 199… Era atât de ger încât cerul înstelat şi sticla de pe drum formau un arc de cerc încremenit peste timpul dăruit oamenilor. Nu îţi venea să scoţi afară nici pe cel mai aprig duşman, darămite să patrulezi! Împreună cu comisarul – superiorul, colegul şi prietenul meu – repartizasem oamenii în posturi pe cartiere şi acoperisem toate zonele vulnerabile ale oraşului. Din experienţă, ştiam că asemenea vreme câinoasă era pe placul hoţilor.
„Să avem grijă ca şi în această noapte, oraşul să doarmă liniştit!” spunea comisarul băieţilor care intrau în misiune, urmărind cum fiecare îşi ridica armamentul şi pleca în postul său. Mai rămâneam în birou câteva minute, alături de acesta, până puneam la punct mici detalii de organizare, făceam ordine în „hârţogăraie”, după care plecam în teren.
Ca de fiecare dată, şi în cursul acelei nopţi, am trecut pe la toţi colegii subalterni, întrebându-i dacă au probleme, dacă sunt îmbrăcaţi gros pentru a face faţă frigului de afară. Simţeam că băieţii îl iubeau. Avea el ceva special… un har şi un farmec aparte. Era şeful meu direct, căruia cu plăcere îi executam ordinele şi colaboram perfect. Totul părea că decurge normal. Zăpada îngheţată scrâşnea sub paşii noştri, iar acel scârţâit zgâria inima nopţii. Stelele străluceau siberian pe cer, iar luna aluneca discret printre ele, lăsând impresia unui spectacol feeric, într-o lume de gheaţă. Chiar ne minunam de natura aceasta încremenită. Eram însă obişnuiţi cu această vreme vitregă. Nu era pentru prima dată când lucram în astfel de condiţii, pentru a asigura liniştea oraşului. La un moment dat, staţia de emisie-recepţie a prins viaţă. Colegul dispecer ne anunţa că într-o parcare mărginaşă a unui cartier ceva mai umbrit, cineva „lucra” la o maşină. Fiind aproape de acea zonă, am ajuns foarte repede. Într-adevăr, un individ fura benzină din câteva rezervoare ale unor autoturisme. Simţind că suntem pe urmele lui, încercă să fugă. Comisarul, foarte bine pregătit fizic, din câţiva paşi, puse mâna pe el. Mare ne-a fost surpriza atunci când l-am cercetat, fiindcă am descoperit că autorul, taximetrist, era de fapt dintr-un alt judeţ şi, pe lângă furtul de benzină, maşina sa ascundea şi o anumită cantitate de droguri… Evenimentul a fost relatat şi în presa locală din acea vreme… O strângere de mâini, din partea superiorilor, ne-a fost răsplata.
Comisarul nu obosea niciodată!
