EMOTII… Sala de lecturã a Bibliotecii municipale „Mihai Ralea” din Husi va purta numele bibliotecarul Constantin Donose! Aceasta este initiativa lãudabilã a institutiei în care bibliotecarul Donose si-a petrecut o mare parte din viatã. Puiu Donose, asa cum îi spuneau apropiatii, s-a stins din viatã în luna octombrie, dupã ce un an a suferit cumplit de dorul fiicei sale, decedatã ca urmare a unei erori medicale condamnabile. Poetul husean, Nicusor Dãrãbanã, a scris un poem în prozã, în memoria Smarandei Donose si a tatãlui ei.
Dorul de îngeri
În memoria Smarandei Donose si a tatãlui sãu, Constantin Donose
Deodatã nu am mai simtit nimic, am vãzut o dârã de luminã, ca o privire de copil, apoi un întuneric în care n-am mai stiut cã viata este viatã si apoi din nou o luminã ca o pãdure cereascã.
Orizontul se deschidea abisal cu o vale albastrã, soarele strãlucea semet si am avut într-o clipitã revelatia faptului cã menirea lui Dumnezeu este doar aceea de a crea.
Renuntasem doar pentru o clipã la luptã, cãci luptã mi se pãrea a fi fost! si o fortã necunoscutã pânã atunci, ca un vârtej halucinant, care ridicã fiinta la cel mai înalt grad de uitare terestrã, m-a smuls de unde parcã eram ancoratã în douã porturi…
Uimitã de tot ceea ce vedeam, de locul în care ajunsesem si care semãna cu un cer locuit de îngeri, mã munceam teribil sã-mi amintesc cine eram, de unde veneam, ce lãsasem neterminat acolo si ce erau porturile alea gingase…
Licãrul abia perceptibil al unei lãmpi ciudate, purtate în mânã de un înger mi-a atras atentia si eram sigurã, eram foarte sigurã cã mai vãzusem imaginea aceasta…
Dezmeticindu-mã, dupã un timp, mi-am dat seama cã eram într-un fel de cer pentru cã vedeam îngeri,stele,nori; si într-un fel de grãdinã pentru cã pãseam pe un pãmânt mãnos, iar în zare, imens si straniu, ca un vulcan fumegând, vedeam un arbore al cãrui vârf se pierdea în nori.
Elegant, mãret, discret si impunãtor era si râul ce umplea de mister si bogãtie fermecãtoarea grãdinã, la a cãrei strãlucire, ca o Cale Lactee, venea cu suvoiul lui de stele cãzãtoare…
Stãteam într-un colt, cu aripile strânse de singurãtate, era târziu si orizontul nu se mai zãrea; încercam sã-mi înteleg menirea, când a venit spre mine, parcã iesind din Marele Arbore un înger cãrunt, pe care nu-l mai vãzusem pe acolo si al cãrui chip îmi tãlmãcea în minte ceva ca o amintire plãcutã.
Mâna mea s-a cuibãrit, doar pentru câteva secunde, fãrã sfialã, în mâna lui mare si protectoare; a fost clipa când am înteles cã si îngerii au îngeri…
Amândoi am pãsit, în tãcere, în interiorul Marelui Arbore si nu micã mi-a fost mirarea sã simt cã aici mã aflam în miezul întelepciunii a toate cele ce existã în Univers…
Rãsãrea în fata noastrã ceva ce mã ducea cu gândul la cosmos, la nastere, la muzicã, la Alexandru cel Mare, la oceanul primordial, la labirint, la cãrti, la sperantã, la dumnezeire; ni se deschidea înaintea ochilor ceva ce ascundea o imensã si stranie bibliotecã cereascã, în atriumul cãreia zburau fluturi, pãsãri, îngeri si a cãrei liniste era armonios acompaniatã de o minunatã cascadã si într-o clipã am pãtruns rostul atâtor lucruri ce îmi munceau deopotrivã fiinta si nefiinta.
Acasã, la un moment dat, are mai multe întelesuri sufletesti; apoi sfântul cuvânt mamã, cât e de usor! ca o aripã de fluture, când îl spui si parcã e cu totul altceva, are o altã încãrcãturã, când îl primesti…
Nimeni nu vorbeste prea mult aici, adânca si tãcuta simtire ne cãlãuzeste fiecare miscare, gândul e peste tot stãpân, iar îngerul meu cãrunt îmi ocroteste din umbrã orice pas asa cum eu apãr cu nevãzute brate linistea firavelor mele porturi îndepãrtate…
Dragostea este calea, aici, acolo si oriunde; putem iubi si proteja sub orice formã. Îngerul meu cãrunt, acum linistit în ceea ce mã priveste, si-a gãsit locul printre cãrtile luminoase din Marele Arbore. Cine esti? ar fi fost întrebat. Îngrijitorul de cãrti! ar fi spus. Ce te-a adus aici? ar fi fost întrebat. Dorul de…, si ar fi zis un nume de fatã se pare… A fost salvat, gãsindu-mã!
Armonia interioarã e la un singur pas, mamã! Talazurile în care mi-am asezat sufletul, mângâie cu blândetea si asprimea lor cheiurile porturilor mele strãlucitoare, asa cum mângâie vãzduhul pãsãrile… Nu am crezut cã pentru a fi înger e de ajuns sã iubesti!… sã iubesti!
Nicusor Dãrãbanã
