Azimut Petecãu a realizat într-un târziu cã se trãieste greu din poezie. Parcã înnebunise întreaga lume, aproape nimeni nu mai citea nimic, oamenii fiind surescitati din pricina scumpirilor ce se tineau lant si a facturilor ucigãtoare la întretinere. Ca o consolare palidã, televizorul, mijloc de tiranizare în esenta lui, îi tinea trezi pe oameni pânã spre miezul noptii, fericindu-i în acelasi timp cu dispute sterile si idioate între politicienii mai vechi si mai noi.
– Fã, Suzanã, îngãima Azimut Petecãu, sleit de foame, de când ne tinem noi…!? Îsi rãspunse într-un târziu singur, stins. S-aproape sapte luni si, tu, nenorocito, esti gata-gata sã nasti, grijania mã-tii, te-ai cotãit cu toti bagabontii pe litoral si-acu’ m-ai gãsit pe mine de prost, sã-ti cresc plodul, nu?
– Bãi, baragladinã, ar trebui sã apreciezi cã trãiesti c-o artistã! Femeia îsi scuturã pãrul si suflã cu buzele tuguiate în smocul de pe frunte, asa cum vãzuse ea cã fac la televizor divele de la stupidele emisiuni de divertisment.
– Da. Ce sã-ti spun! Mare bucurie pe mine, ezact ca-n poezia noastrã de debut:
“S-a dus Tanta la Constanta
Si-a venit cu pãrul sur
Si cu bãtãturi la … ( nas)”
Azimut Petecãu începea sã-ti facã probleme, se apropia sezonul rece si nu prea agonisise nimic în varã… Omul începea sã priceapã ce sunt responsabilitãtile, atunci când ai un copil mic în bãtãturã.
Suzana Berindei îl lepãdase fãrã regrete pe Grigore Aghiazmã la domiciliul din Schinasi si-si luase tãlpãsita plecând într-o directie necunoscutã, chematã, desigur, de fiorul nestãvilit al creatiei ori, poate, al dragostei.
Azimut Petecãu n-avea nici de unelea, nimic-nimic, asa cã îl înveli pe bãietel c-un prosop si-1 lega fedeles cu o sfoarã, asa cum vãzu-se el cã se-nfasã copiii. Numele de Grigore Aghiazmã i-l dãdu-se noului-nãscut, mama sa, Suzana Berindei, animatã de credinta cã numai Grigore nu ar fi fost suficient si nici rezonant, cu idealurile ei înalte, asa însã, ehei…! Aghiazmã pãrea ceva înãltãtor…!
– Bãi, Petecãu, persiflase femeia în ajunul plecãrii, ai grijã sã-l educi bine pe bãiat si sã nu te împingã pãcatul sã mã descrii ca pe o parasutã perversã în fata lui cã, dacã-mi ajutã norocul si plec în Africa, la neamuri, o sã vezi, mã întorc bogatã si-atunci, te voi scoate si pe tine din nevoie. În rest, ce-o vrea Dumnezeu!
Azimut Petecãu îsi îmbãia odrasla în fiecare searã, îl hrãnea pe copil cu ce-1 învãtaserã cei de la maternitate, apoi îl aseza cu grijã într-un sertar de la un dulap schilod pe care-1 mostenise de la o mãtusã mai cu dare de mânã. Grigore Aghiazmã crestea si se dezvolta foarte bine, nu se decolorase deloc, iar buzele cãrnoase si vinete îi sugerau oricui
îl privea faptul cã strãmosii mai apropiati ori mai îndepãrtati ai copilului trãiserã prin jungla africanã… Oricum, cel putin tatãl bãiatului, trebuie cã a fost negru-negru de tot!
– Bãi, frate, pot sã-1 spãl eu cât l-oi spãla, cã ãsta tot ca abanosul rãmâne! Mai bine-l lustruiesc cu peria de ghete în fiecare dimineatã, sã-i dau nuantã si rezistentã la ploaie! Azimut Petecãu primea acum alocatie si, cum s-ar spune, era om cu venituri, deci cu-n nivel de trai apreciabil, mult superior perioadei de dinaintea întâlnirii cu femeia visurilor sale, Suzana Berindei. Bãrbatul se gândi cã n-o brodise chiar rãu cu Suzana. Îl fulgerã un gând nãstrusnic sã scrie la Cotroceni, sã-l boteze cineva de acolo pe Grigore si, cu un asa cumãtru potent si sus-pus poate se pricopsea si el, sã nu-si mai rupã oasele muncind pentru o bucatã de pâine!
Încoltindu-i acest gând sugubãt, Azimut Petecãu se puse pe treabã si începu sã scrie o depesã pentru „cumãtru-sãu”, având grija sã scrie cam cum gândea el cã-i mai bine, legat, fãrã punctuatie si numai cu litere de tipar, ca sã poatã citi chiar si-un slab vãzãtor. Rãspunsul prezidential nu întârzie sã aparã. Ì1 aduse o cucoanã de la Vaslui care aducea din profil cu Suzana Berindei, celebra si voalatizatã mamã a lui Grigore Aghiazmã.
– Unde-i feciorul? întrebã femeia ce cam strâmbã din nas din pricina miasmelor din casa lui Azimut. I-acasã…!?
Bãrbatul se gândi cã Bucurestiul i-o trimisese pe cea mai proastã asistentã de la Protectia Copilului, dacã femeia latã-n sale ca un halterofil putea pune o astfel de întrebare.
– Nu-i acasã. Cum sã fie acasã!? A plecat si el prin vecini, pe la fete, ca flãcãii. Realitatea din sertar însã începu sã facã gãlãgie. Grigore Aghiazmã se voia botezat si tipa ca din gurã de sarpe. Vezi, doamnã, încercã o scuzã Azimut Petecãu în timp ce-l ridicã pe bãietel de-asupra capului, l-a prins oleacã soarele, altfel e sucar de tot si, vorba ceea, priviti si dumneavoastrã, cã sunteti de specialitate, io-te ce mãdular are, ca de berbec, Aista-i bun peste cîtiva ani chiar pentru guvern… Mânca-l-ar tata lui de putos!
Rãmas singur cu feciorul, Azimut Petecãu începu sã-1 suduie pe cumãtru-sãu de la Bucuresti, care în loc sã-i trimitã bani si bãuturã îi trimisese o zãludã de la Protectia Copilului ce se cam gândise sã i-1 ridice pe bãietel si sã-1 plaseze la niste americani bogati ce nu puteau sã aibã copii.
– Ce… !? se-nflãcãrã, Azimut Petecãu ca un leu în atac, simtind intentiile femeii. Americanii sã mãnânce mai putin si sã-si facã personal copii, nu sã umble, dupã chilipiruri, sã-i ia fãcuti gata de altii, tu-le mama lor de capitalisti! Grigore Aghiazmã surâse si, când auzi de americani, trase un pârt cu iz african de se rãsturnã si sertarul în care, ca pe un sef de trib, îl crestea geto-dacul Azimut Petecãu, de fapt un tigan pur-sânge din mahalaua Negrestiului.
Iarna, prima iarnã a lui Grigore Aghiazmã, a trecut cu opinteli, greu, greu de tot, cam flãmând, însã la cãlduricã si spãlat des, în capul lui tãtâni-sãu încã mai persistând ideea cã, pe mãsurã ce va creste, bãiatul se va albi cumva. A venit primãvara, apoi vara si toamna, altã iarnã si, tot asa pânã într-o zi, când toate s-au rãsucit parcã pe pãmânt. Grigore trecuse binisor de cinci ani si se dovedea vârtos, mai zdravãn decât toti cei din mahala, îmbrãcat cu-n cãmãsoi pânã sub genunchi, cu un cerc de la o roatã de cãrutã sub formã de vehicol, vesel si sãritor la îndemnurile tatãlui sãu care, se vedea treaba, se gospodãrise binisor. Îsi reparase casa si gardurile, încropise un fel de magazie unde-si tinea cele douã capre bune de lapte pe care i le dãruise un pastor penticostal, cu gândul sã-l atragã treptat-treptat la confesiunea pe care o reprezenta în zonã.
– Tatã, noi suntem singuri pe aici…! Azimut Petecãu îl prinse pe bãietel de dupã umãr si aproape se înecã în lacrimi. Tu n-ai pe nimeni, eu n-am nimic! Suntem amândoi si cele douã capre. Atât. Oameni nevoiasi… Grigore fãcu ochii mari, însã nu pãrea a pricepe, zgreptãna cu o unghie un dereg al casei, cu gândul la colbul drumului si la cercul sãu.
Sãrãcie cumplitã în zonã. Somaj, betii si fãrãdelegi, foame. Azimut Petecãu avea aproape treizeci de ani, dar arãta bãtrân, cocârjat de greutãti, rufe tot, îngândurat si nesigur pe viata sa. Era mândru în felul sãu. Muncea cu ziua si nu cerea nimic, tãia la vie, lucra la livezile oamenilor, mergea la prãsit si la coasã, cãra bagaje, însã toate acestea nu-l scoteau din nevoie. Îl lua peste tot pe bãiat. Mânca el, mânca si Grigore Aghiazmã. Deseori, mâncarea ajungea numai pentru bãiat, bãrbatul astâmpãrându-si foamea doar cu lapte si mãmãligã. Din acestea aveau. Altii de prin vecini, n-aveau nici atât…!
– Tatã, încerca Grigore Aghiazmã sã înteleagã situatia în care se aflau ei doi, da de ce nu suntem si noi ca ceilalti…!? Adicã sã am si eu o mamã si sã fiu mai alb, mãcar cum esti tu la culoare, nu chiar alb de tot…!?
Ce sã-i rãspundã, bietul Azimut Petecãu la o astfel de întrebare? Ridicã din umeri si se fãcu a se lega la sireturi, pentru a-si ascunde privirea umezitã si întristatã de griji. Se gândea la bãiat, o sudui pe mama acestuia în gând, de parcã ar fi trimis-o la piatã si nu s-ar mai fi întors la timp, îl cuprinse mila chiar si fatã de el, de el, bãrbatul nãscut ca sã chinuie si sã se zbatã a creste un copil ce pãrea fãrã viitor, fãrã noroc, un copil cu sânge amestecat, oricum al altora, nu al lui, dar la care tinea ca la ochii din cap. Rãspundea tãcut si calm la ironiile si persiflãrile celor din jur, apãrându-si cu dârjenie statutul sãu de tatã.
– Pe ãsta l-ai ars rãu de tot, mãi, Azimute! încercau unii sã-l provoace. Prietena ceea a ta, tinem minte n-a stat prea mult în gospodãria ta, nu i-a plãcut „confortul” pe care i l-ai asigurat… Era cucoanã mare si umbla boitã ca o pupãzã, iar în loc de fustã parcã avea o centurã… Hã, hã, hã…!
– Hã, hã, hã! Se distrau si ceilalti, însã nu când era copilul prin preajmã.
Vorbeau mai mult seara. Bãiatul întreba, iar Azimut Petecãu încropea rãspunsuri. Fabula. Rostogolea o poveste ce se înfrumuseta de la an la an, astfel cã, fãrã sã fi dorit acest lucru, bãiatul începea a se topi dupã aceea ce si-o zugrãvise a fi mama sa, plecatã de ceva vreme, într-o misiune secretã a statului, de unde nu putea sa trimitã nici o veste, nimic.
– Suzana, mama ta, nu-i la muncã, asa cum sunt mamele prietenilor tãi, pe aici, pe aproape, prin Italia, Spania sau Anglia…! Ehehei…! E-ai departe, departe. A strãbãtut cerul si apele, s-a dus tocmai… Departe tare, tare! Bãiatul adormea si visa la acel „departe tare” pe care-l atingea cu gândul searã de searã. Se fãcea mereu însã dimineatã, iar în fata ochilor lui ca doi bunghi de cãrbune stins n-apãreau decât cele douã capre, un câine rãpciugos si, din ce în ce mai topit, Azimut Petecãu, la casa lui, la casa lor.
Autor: Corneliu Bichinet
