ISTORIE… În urmã cu putin timp, România a sãrbãtorit (?) Centenarul Marii Uniri fãrã prea mult fast si fãrã prea multã reverberatie emotionalã. Putem vorbi deschis despre o oarecare indiferentã a celor care ar fi trebuit sã fie cel mai mult preocupati de Centenar. Spre deosebire de noi, Budapesta a alocat, pentru „început”, 300 milioane de euro pentru a propaga ideea cã Transilvania i-a fost luatã pe nedrept în 1918-1920. Când s-a încheiat rãzboiul, pentru români lucrurile erau clare si drepte, se impunea, însã, o recunoastere internationalã si a trebuit sã facem noi si noi eforturi în acest sens. Urma sã luptãm nu numai cu tendintele agresive ale vecinilor, care nu doreau sã accepte pierderea unor teritorii pe care le considerau încã ale lor, dar si cu lipsa de întelegere si de recunoastere a istoriei si a realitãtilor etnografice din partea unor aliati. Am început prin desfãsurarea unor intense activitãti diplomatice în cele mai importante capitale europene, totodatã, reluând relatiile cu state mai mici, unele ivite dupã terminarea ostilitãtilor.
Dan Ravaru
La 18 ianuarie 1919, Conferinta Pãcii îsi începe lucrãrile la Paris. S-a hotãrât sã se stabileascã mãsurile privind Pacea, desi aceasta încã nu domnea peste tot. Noi luptam cu ungurii, grecii cu turcii, rusii între ei etc, dar pentru marile puteri, aceste conflicte nu erau esentiale. În centrul atentiei, se aflau douã mari personalitãti, Wilson, presedintele Statelor Unite ale Americii, care, ca de fiecare datã, face un enunt în care subliniazã cã în prim-plan trebuie sã stea dreptul popoarelor, si Clemenceau, primul ministru al Frantei, supranumit „pãrintele victoriei”. La Conferinta de la Paris, dupã ce au fost pusi în valoare cei doi corifei amintiti mai sus, ca organ de conducere, a fost instituit „Consiliul celor 10”, respectând câte doi reprezentanti, prim-ministrul si ministrul de Externe ai celor cinci mari puteri: SUA, Anglia, Franta, Italia si Japonia. În urmãtorul interval de douã luni, Consiliul realizeazã o remarcabilã muncã de documentare asupra Europei Centrale si de Est, la care au lucrat zeci de comisii si subcomisii. A fost o imensã desfãsurare de birocratie, care a precedat-o pe cea a Uniunii Europene de astãzi. S-au tinut 1146 sedinte ale celor 56 de subcomisii. În componenta câtorva au intrat oameni de cele mai diferite profesii sau nivel de pregãtire, de la academicieni si profesori universitari pânã la simpli soldati si marinari, la cunostintele foarte bogate ale unora, adãugându-se experienta de viatã a celorlalti.
Desi la Conferintã erau delegatii din 32 de tãri, opiniile celorlalti nu au mai contat, s-a renuntat la întâlniri comune în cadrul cãrora, la sfârsitul unor discutii ample, sã se ia hotãrâri de comun acord. Delegatia românã era formatã din Ion I. C. Brãtianu, prim-ministru si seful delegatiei, N. Misu, ambasador la Londra, Victor Antonescu, ministrul României la Paris, generalul Constantin Coarnã, Alexandru Vaida Voievod, Constantin Diamandi, la care s-au alãturat mai târziu N. Titulescu si I. Cantacuzino. Foarte importantã si mai mult decât necesarã a fost prezenta delegatiilor de peste Prut. Astfel, au participat la Conferintã si reprezentanti ai Basarabiei – Ion Inculet, Ion Pelivan, Pan Halipa. Ei au contribuit la elucidarea situatiei reale din Basarabia, expusã si în câteva lucrãri în francezã si englezã. De la 9 februarie 1919 pânã în luna mai 1920, în capitala Frantei s-a aflat Ion Pelivan, care a desfãsurat cea mai prodigioasã activitate de initiere în problema Basarabiei. În iulie 1919, au sosit aici si Ion Codreanu din partea tãrãnimii basarabene, Sergiu Cujmã din partea intelectualitãtii, iar din partea studentilor – Gheorghe Nãstase.
„O Românie adevãratã nu putea fi decât aceea având hotarele la est si vest”
Problemele cele mai grave s-au ivit în legãturã cu intrarea în rãzboi a României de pe 17 august 1916, în care ni se stabilea ca limitã de vest 6 km de Debretin si întreg Banatul. Dacã ceilalti aliati mai mici, cehi, slovaci, sârbi, au avut recunoasterea teritoriilor promise, si date pe baza aspectelor etnografice, cu românii, ca de obicei, trebuia sã fie altfel. Au intrat în scenã americanii, care de la început au declarat cã nu recunosc valabilitatea tratatelor secrete, ei nefiind semnatari ale acestora. Pe lângã aceasta, Wilson recomandã multã întelegere pentru unguri si austrieci, sugera învingãtorilor sã fie generosi cu acestia. Atât Consiliul Suprem Aliat, cât si Consiliul celor Patru pregãtesc hotãrâri care ar fi stirbit hotarele firesti ale României si ar fi tratat-o în mod jignitor pentru o tarã independentã. Brãtianu se gãsea în fata a douã alternative: sã înceapã o serie de tratative, acceptând tranzactii în care sã cedeze o parte din teritorii pentru a le putea pãstra pe altele sau sã rãmânã pe pozitie, refuzând orice compromisuri, asa cum a fãcut de altfel. A apãrut, însã, si un alt aspect. Culoarele Conferintei de Pace erau pline de oameni de afaceri, care adulmecau în România o piatã bogatã si usor de cãpãtat, dacã se exploatau greutãtile politice prin care se zbãtea, ceea ce s-a mai întâmplat si de curând dupã 1989. Ion I. C. Brãtianu mai are si o exceptionalã previziune legatã de interesele societãtii americane „Standard Oil”. Într-o scrisoare mentioneazã cã peste tot pluteste un pronuntat miros de emanatii de petrol. Parcã ar fi trãit si în zilele noastre si ar fi cunoscut „Primãvarã Arabã” sau alte rãzboaie pentru drepturi cetãtenesti, tot cu emanatii de petrol… Cu toate presiunile exercitate asupra sa, Brãtianu rezistã si agitã în prim-plan ideea independentei României. Problema stabilirii granitei de vest pare fãrã sfârsit, renuntându-se la Tratat, se cautã alte solutii. Din pãcate, nimeni nu a tinut cont de aspectele geografice, o Românie adevãratã nu putea fi decât aceea având hotarele la est si vest, Nistru si Tisa, cu Carpatii drept coloanã vertebralã. Banatul, numai jumãtate de el a ajuns la noi, a rãmas o permanentã ranã dureroasã. Toate statisticile au arãtat cã în întreg Banatul populatia româneascã o depãsea mult pe cea sârbã, care era depãsitã si de colonistii germani sau unguri. S-au cãutat diferit solutii, unele fanteziste, pânã la urmã, însã, nedreptatea a rãmas. În 1941, Hitler ne-a oferit Banatul zis sârbesc, dar Antonescu a avut întelepciunea sã refuze, altfel, dupã Al Doilea Rãzboi Mondial, cu sigurantã, pierdeam tot Banatul, cum am pierdut Basarabia, Bucovina, sudul Dobrogei. A rãmas, însã, în sufletele noastre ideea unei Românii Mari, care a reunit pe aproape toti românii (fãrã cei de peste Tisa, de peste Nistru si din sudul Dunãrii), rãmânând un model mobilizator pentru mai târziu.
