|

Învãtãtoarea Elena Ciubotaru, la 102 ani, un monument de care sunt legate destinele vulturestenilor

PASIUNE SI DÃRUIRE… O viatã de om, trãitã frumos si cu multã dãruire pentru meseria de dascãl. Am gãsit-o pe doamna Elena Ciubotaru, cea mai bãtrânã persoanã din Vulturesti si, probabil, din întreaga zonã a orasului Negresti, într-o ploioasã zi de noiembrie într-un centru pentru persoane vârstnice din Iasi. La cei 102 ani ai sãi, doamna învãtãtoare este veselã, plinã de energie si cu un zâmbet sãgalnic în coltul gurii. Are un noian de amintiri, iar dacã stai sã o asculti prin fatã îti trece toatã istoria zbuciumatã a acestui neam. A venit pe lume la 30 noiembrie 1916 în satul Gugesti, din judetul Vaslui. Si-a dorit foarte mult sã predea la catedrã, astfel cã a absolvit Scoala normalã de învãtãtori “Mihai Sturza”, din Iasi, promotia 1938. Este momentul din care viata acestei femei extraordinare se schimbã total. Din 1938 si pânã în 1971, cu exceptia unui an în care a fost suplinitoare la Negresti, doamna Ciubotaru a predat la Vulturesti.

S-a cãsãtorit, înainte de cel de-al doilea Rãzboi Mondial, cu învãtãtorul Nicolae Ciubotaru, iar din povestea lor de iubire au rezultat trei copii, ajunsi la rândul lor oameni de nãdejde (doi din cei trei, Dan si Emilia, au trecut în nefiintã din pãcate). Acesta a predat si el la Vulturesti, începând cu anul 1930. Cei doi soti aveau sã fondeze în 1938 Cãminul Cultural din localitate si au pus bazele primei cooperative de consum, în care se înscriseserã multi tãrani. A venit marea conflagratie mondialã, iar peste familia Ciubotaru s-a abãtut urgia rãzboiului. Capul familiei a plecat la rãzboi, ca furier de companie, iar sotia sa a trebuit sã se descurce cu cresterea copiilor. Prin aprilie 1944, atunci când linia frontului s-a stabilizat pe aliniamentul Chisinãu-Pascani, guvernul României de atunci s-a temut cã se vor petrece lucruri urâte pentru cei care lucrau în administratia localã, astfel cã a decis mutarea a mii de functionari publici din toatã tara, primari, învãtãtori, jandarmi sau functionari în sudul sau vestul tãrii. Satele vasluiene au rãmas golite de functionari, doar cu localnicii de acolo. Elena Ciubotaru a fost detasatã la Arad, luându-si cu ea cei trei copii, în pribegie. Nu a mai ajuns la Arad, pentru cã a stat la Timisoara, acolo unde avea un frate. În acest oras, se naste, la 19 mai 1944, Mircea Ciubotaru, cel care ajunge peste ani o somitate în mediul universitar românesc, actualmente profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universitãtii “Al.I.Cuza”, din Iasi. A urmat momentul 23 august 1944, când România întoarce armele împotriva Germaniei. Dupã acest moment urmeazã o paginã grea si neagrã în istoria acestei familii, greu încercate. “Comunistii mi-au cerut sã predau tot pãmântul pe care îl aveam, în jur de 3 hectare, în baza unei legi apãrute atunci. L-am predat la stat, ce sã fac? Nu puteai sã te împotrivesti, dacã nu le predai pãmântul, fie te dãdeau afarã din învãtãmânt, fie te trimiteau departe de casã, la o scoalã din celãlalt capãt de judet”, îsi aminteste doamna învãtãtoare.

“Ziua, predam la scoalã, seara mergeam si predam la cursuri de alfabetizare”

Urmeazã ani cumpliti pentru familia de învãtãtori Ciubotaru, pentru cã toti învãtãtorii din România sunt obligati sã facã alfabetizarea populatiei. “Erau situatii ciudate. Ziua predai la clasele de elevi pe care le aveai la scoalã, iar seara mergeai sã predai pentru localnici, pentru cã oamenii trebuiau sã stie sã scrie si sã citeascã, asa cereau cei de la partid. Era procesul de alfabetizare a României, asa cum îl gândiserã comunistii, nu aveai cum sã te împotrivesti”, spune învãtãtoarea Elena Ciubotaru. S-au petrecut multe lucruri ciudate, în acele timpuri. Desi aveau trei, cinci sau sapte clase, multi tãrani nu declarau exact studiile pe care le urmaserã si multi spuneau cã au o clasã sau douã. De ce? Le era teamã cã vor fi deportati în Siberia sau oriunde altundeva în Rusia, de aceea preferau sã mintã în ceea ce priveste studiile. În acele vremuri, învãtãtorii de la sat primiserã si alte însãrcinãri care acum ar pãrea ciudate. Trebuiau sã facã propagandã pentru colectivizare. “Ne obligau sã mergem la Cãminul Cultural si sã facem spectacole, sã recitãm poezii, sã facem totul pentru ca oamenii sã fie de acord cu colectivizarea. Ani de zile am fãcut aceastã muncã, pânã în 1961″, îsi aminteste strãbunica Elena.

Sotii Ciubotaru au trãit si s-au consumat ca o lumânare pentru zeci de generatii de copii

AMINTIRI …Primarul actual al comunei Vulturesti, Costicã Anton, a fost ultima generatie de copii pregãtitã de învãtãtoarea Elena Ciubotaru. Cei doi soti si-au trãit toatã viata în slujba copiilor din acest sat. Doamna învãtãtoare a iesit la pensie în 1971, dupã 33 de ani de catedrã, în timp ce sotul a pãrãsit scoala dupã 46 de ani de muncã în învãtãmânt. Ani grei, pe care i-au trãit înfruntând greutãtile. “Mama a lucrat în grãdina casei pânã la 95 de ani. Este un om minunat, vesel, care poate sã povesteascã ore în sir despre ceea ce a trãit în viata dumneaei. Am adus-o, aici, la Iasi, la un centru specializat, pentru cã nu avea cine sã aibã grijã de ea, la Vulturesti. Mã întreabã tot timpul când se întoarce acasã. Dar, nu as putea sã o ajut, dacã s-ar întâmpla ceva, asa cã prefer sã stea la Iasi, la un centru unde beneficiazã de toate conditiile. Alãturi de tata, au trãit ani grei. Mama mea a muncit mult, a instruit atâtea generatii, ne-a crescut si ne-a educat în spiritul frumosului si al binelui. Îi doresc ani multi de viatã, sper sã trãim încã multi ani alãturi de dânsa!”, spune prof. univ. dr. Mircea Ciubotaru, fiul doamnei învãtãtoare.