IN MEMORIAM… Titlul ultimului volum de versuri al poetului nostru vasluian, pe care l-am parafrazat mai sus, m-a uimit la început deoarece versurile lui Ion Iancu Lefter zugrãvesc de obicei avânturi din orice domeniu. M-as fi asteptat la zenit, punctul cel mai înalt si nu la nadir, punctul cel mai jos în raport cu subiectul. Poetul, însã, poate sã schimbe aparentul rational, iar nadirul sã devinã, de fapt, un zenit artistic poetic, o metaforã. Am deschis volumul, frumos din toate punctele de vedere, inclusiv prin grafica lui Paul Olaru. Si, deodatã, m-am încãlzit sufleteste si m-am simtit onorat în mod deosebit deoarece vechile mele uimiri în fata artei lui Ion Iancu Lefter, reflexele sufletesti pe care le-am trãit si le-am consemnat în scris în urmã cu zeci de ani, le-am regãsit reproduse pe primele pagini. M-au bucurat, desigur, deoarece doamna Lefter, între alte preferinte critice, a prezentat-o si pe a mea. De aceea, vã rog sã-mi permiteti sã retrãiesc totul prin lectura dumneavoastrã: „Coplesit de amintirea a ceea ce s-a întâmplat atât de absurd si de drept pe 1 martie 1990, credeam cã atunci, odatã cu strivirea existentei pãmântene a poetului, s-a arãtat un semn al Divinitãtii pe care nu l-am înteles în rontunjimea deplinãtãtii sale. Corola înfloririi sufletului prietenului nostru Ion Iancu Lefter, în acea primãvarã strãlucitor de amãgitoare, a fost zdrobitã cu brutalitate. A fost un semn profetic, o întrupare terifiantã, pentru zarea care va cuprinde inimile si mintile noastre. El, poate cel dintâi mucenic dintr-un sir care va urma, a fost izbãvit de tabloul dezgustãtor al desãntãrii morale, care a nimicit sperantele candide din decembrie 1989. A murit când încã mai puteam visa, când visele nu fuseserã încã executate în piete publice si urmau sã fie alungate si din sufletele noastre. A murit cu cea mai întreagã si de neclintit dragoste pentru neamul sãu, cãruia era gata sã-i acorde iertarea christicã pentru orice neîmplinire si lasitate, fiindcã mult a suferit. Poate l-ar fi coplesit si pe el, un campion al dragostei pentru tãranul român. Tot ce stim, însã, cu certitudine este cã Ion Iancu Lefter, din eternitate, poate afirma precum Horatius: Exegi monumentum aere perennius (Am ridicat un monument mai tranic decât bronzul)”.
Dan Ravaru
Tãinuirea versurilor sale în timp este deja confirmatã, la fel ca premonitia poetului cu câteva zile înaintea mortii, când scrie cã „veghe bãlaia asupra operei sale”…: „Bãlaie stai de veghe, se terminã / rezervele de sunet si luminã / de aer, de foc, de ploaie si de stele, / pe creste cerurile sunt mai grele. / Când vom muri, nu-mi este, încã, teamã / cã va trebui, odatã, sã dãm seamã / de tot ce am fãcut sau n-am fãcut / în spatiul sacru-n care ne-am nãscut. / Dar fãrã de luminã este greu / cãci nu avem opaitã cu seu / si nici ozon de unde împrumuta / bãlaio, întãreste veghea ta”. Si într-adevãr, bãlaia, adicã doamna Elvira Lefter, s-a dãruit cu afectiune si inteligentã acestui nobil deziderat, urmarea fiind o serie de volume tipãrite datoritã, în primul rând, strãdaniilor sale si apoi în sprijinul unor institutii de culturã: „Apoteoza lacrimei” (1997), „Cele mai frumoase poezii” (2000), „Spre Golgota” (2005), „Învierea a doua” (2014), „Poezii de sertar” (2015), „Starea de dor” (2016), „Ograda eternã (2018). Aceste volume au întregit opera poetului începutã cu volumele publicate înainte de 1989: „Sãrut” (1969), „Starea de duminicã” (1982), „Coroana de spice” (1985), „Sãgetarea cerbului” (1988), „Gloria ierbii” (1989). Poezia lui Ion Iancu Lefter s-a bucurat de interes din partea criticii literare încã de la debut, unul dintre cei interesati de creatia sa fiind George Cãlinescu. Pe parcurs, a fost subliniat mereu forta poetului si perspectiva pe viitor a versurilor sale. Ele pot sã marcheze si un drum al cunoasterii, precum acel Dao al filosofului chinez Lao Tse, si realizat într-un cerc la fel ca în majoritatea doctrinelor orientale. Criticul Daniel Dragomirescu subliniazã sub un alt aspect, respectiv înrudirea creatiei lui Ion Iancu Lefter cu aceea a poetilor tineri, fãcând si unele comparatii curajoase. În contextul poeziei contemporane, Ion Iancu Lefter ocupã un loc aparte prin orginalitatea creatiei sale, dar si prin pãstrarea valorii artistice a versului clasic atât prin pãstrarea formelor traditionale, dar mai ales prin cultivarea permanentã a imaginilor artistice, a metaforelor în primul rând, realizând legãturi si comparatii cu totul inedite. Sã citãm câteva dintre aceste sute de elemente artistice: „luminã crudã”, „viatã îngropatã”, „rãceala mortii cenusii”, „carnea noastrã vie”, „nopti de cer negru si de smoalã”, „spovedanie albã”, „aripi de lut”, „cupola albã a aurorei”, „snop de fum”, „sarpe rosu nãpârlit” etc.
„Fiind poet, prin suflete aram / cu lacrima, cu bocetul, cu plânsul”
Viziunea poetului asupra lumii se realizeazã mai întâi prin cele patru pãrti ale volumului, fiecare cu semnificatiile sale: „zbor cosmic”, „amintiri în zdrente”, „întoarcere din zbor”, „refuz celesc”. Sã ne oprim asupra câtorva dintre sutele de mici poeme, care formeazã substanta volumului. Ion Iancu Lefter interpreteazã lumea atât în modul magic, care presupune o unitate perfectã, între toate fiintele si plantele, dar si în modul crestin, sub cãlãuza Divinitãtii. Astfel, când îi siroiesc lacrimile, se simte ca un pom peste care curg ploile. La fel, cosiderã cã vor rãsãri pãduri de sentimente, cu rãdãcini fierbinti si ramuri reci, iar lacrimile sale vor fi de pãmânt, telurice. Altãdatã, se simte asemenea unui arc, având coarda întinsã pânã la durere si împovãrat de faptul cã nu stie în profunzime ceea ce pãrintii, cu sânge dacic, i-au hotãrât în viatã. Simte cã dintii îi sunt de piatrã asemenea vârfului sãgetii si asteaptã sã ajungã într-un nor care va fi împlinirea vieti sale. Apropierea de semintele existentei umane este mai evidentã în poemul „Oul magic”, fiindcã în majoritatea mitologiilor precrestine începutul oricãrei existente s-a datorat unui ou, ceea ce ne sugereazã si unele legende populare românesti sau creatia plasticã a lui Constantin Brâncusi. De la mitologie, Ion Iancu Lefter revine la viata tãrãneascã: „s-abandondez acum e mult prea greu / ideea e mai mult decat frumoasã, / voi asuna prin vremi de vremi, mereu/ la oul magic, ca pe ogor, la coasã”. Viata ruralã este prezentã oricând si atunci când încearcã sã-si defineascã conditia de poet: „fiind poet, prin suflete aram / cu lacrima, cu bocetul, cu plânsul / si câte un bob de dor însãmântam / si încoltam si eu, cântând cu dânsul”. De altfel, conditia de poet, asa cum era firesc, îl preocupã pe autor într-un context diferit. El pleacã de la comparatia cu doi creatori anteriori, Esenin, poetul rus foarte citit la noi prin traducerea lui Geroge Lesnea, prin 1960-1970, si Paul Verlaine, acel tulburãtor poet francez, întemeitorul de la care a pornit simbolismul modern. Ion Iancu Lefter respinge conditia de proclamare a sa de poet într-un fel de respingere a vietii. Nu doreste sã fie un fel de mobilã de librãrie sau piesã de muzeu, ca unii poeti clasici pe care nu-i mai citeste nimeni. Doreste sã fie cât mai mult atasat vietii. Aceeasi idee o întâlnim în „Refuz celesc”: „nu vreau sã fiu un rege ce moare / decapitat de propriul sãu popor, / pe pântecul de grâu si de ninsoare, /vreau sã mã sting ca toamna în ogor”. Moartea amintitã mai sus este rit de trecere si Ion Iancu Lefter redã în versurile sale momentul profund al mortii, prin durerea sufleteascã a despãrtirii de mamã. Din acest motiv credem cã Elvira Lefter va încheia volumul prin poemul „Rugã de trecere”. De 30 ani, ne întâlnim mereu, amintindu-l pe Lefter, cinstind astfel poezia într-o lume în care multi se strãduiesc s-o alunge. Sã o pãstrãm vie mãcar noi însine.
