de Miluta Moga
Zi toridã de sfârsit de august cu un soare nemilos ce pârjoleste totul în jur, desi apropierea Codrilor Dobrovãtului mai atenueazã, cumva, vãpaia. Linistea ancenstralã este tulburatã, ici , colo de trilul pãsãrilor din pãdure si de cântecul cocosilor din cãtunele megiese. Nimic nu anunta prãpãdul ce va veni si în urma cãruia câteva, biete fiinte omenesti se vor duce în lumea visurilor, a neantului. Era sfârsit de august 1944, când soarta omenirii si implicit a românilor se va schimba brutal: pe de o parte se prefigura sfârsitul celei mai mari conflagratii mondiale si îngenunchierea odiosului regim fascist, iar pe de altã parte începea ascensiunea “Ciumei rosii”, a comunismului, în care din pãcate aveam sã fim târâti si noi românii, biet popor urgisit de vremuri si vitregii. Imediat dupã amenintarea iesirii României din coalitia Axei si alãturarea la fortele antihitleriste, armata rosie a început ofensiva spre vest, dupã ce fusese stopatã, luni bune pe linia Iasi – Chisinãu. Rusii au început un adevãrat mãcel atât asupra militarilor, dar si al civililor dedându-se la tot felul de atrocitãti. În acea zi toridã de varã, ultimele rãmãsite ale trupelor germane se afundau spre trecãtorile Carpatilor cu gândul de a face din muntii nostri o stavilã în calea puhoiului rus. Doi ostasi germani rãtãciti de esalon vor traversa codrii Dobrovãtului si ajungând în cãtunul Ruleni (integrat astãzi satul Protopopesti) din comuna Tãcuta. Au cerut localnicilor apã si i-au implora sã le arate drumul cãtre calea feratã si implicit cãtre gara Bârnova. Au multumit pentru ospetie si s-au îndreptat spre vest. Dupã putin timp au rãsunat focuri de armã si pe ulitele cãtunului au intrat urmãritorii rusi. Pe un ton poruncitor au solicitat sã fie predati militãriei germane. Localnicii au negat existenta militarilor. Câtiva dintre invadatori au intrat cu brutalitate într-o gospodãrie modestã ce apartinea familiei Panaite. Acasã era doar Tinca , o copilã de 13 ani si care îi înmâna vecinei Ileana Pruteanu o trãistutã cu ouã. Femeia cu copilul în brate, Ionel de doi ani, venise sã împrumute ouãle pentru a pregãti o micã pomanã de Sfântul Ioan Botezãtorul, în memoria sotului ei, Ion, mort pe frontul de est. Unul dintre nelegiutii invadatori a încercat sã-i smulgã trãistuta vorbind bolborosit: “davai, davai.” Femeia s-a opus si dându-si seama cã sunt rusi a ripostat verbal: “Plecati blestematilor! Nu-i suficient cã mi-ati ucis bãrbatul, acum sã vã dau si de mâncare?” Supãrat nevoie mare, rusul a ridicat arma si a descãrcat automatul în cele douã corpuri lipite, mama si copilul, ucigându-i pe loc. Tincuta, fetita gazdei, s-a lipit de perete si strecurându-se apoi prin gard a fugit în pãdure speriatã groaznic. Senini ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, rusii si-au continuat drumul spre pãdure. Prin paristea din marginea codrului aveau sã-i zãreascã pe cei doi soldati germani, pe care i-au ucis fãrã nici o somatie, continuându-si blestemãtiile spre vest pânã la Berlin. În cãtun, jale mare si multe lacrimi pentru cei împuscati. Sotii Panaite si-au gãsit cu greu copila în pãdure, zdruncinatã puternic de ororile la care asistase. Câtiva bãrbati mai curajosi aveau sã îngroape în cimitir pe mamã si pe fiu, doi martiri pieriti în slujba libertãtii, dar si pe cele douã suflete care au pierit departe de tara lor, care nu beneficiaserã de protectia legilor rãzboiului.
Acum când se împlinesc 71 de ani de la tristele evenimente în acest colt de paginã de ziar, vãrsãm o lacrimã pentru cei prãpãditi. În acelasi timp ne înfioarã gândul cã nu s-a suflat o vorbã despre crime si cã nimeni nu s-a învrednicit sã punã un semn de recunostintã pentru cei pieriti. Era oare atât de greu sã fie ridicatã o troitã la locul supliciului. Sau este atât de anevoios ca duminica sau cu prilejul altor sãrbãtori religioase, preotul satului sã pomeneascã numele celor douã fiinte? Sperãm cã aceste rânduri sã topeascã gheata din constiinta autoritãtilor judetene si locale.
