ISTORIE… La 23 august (datã fatidicã pentru români), de data aceasta 1939, la Moscova se încheia un tratat de deagresiune, de fapt o aliantã între Germania si URSS. Era vorba, în ultimã instantã, de o întelegere între Hitler si Stalin, prin ministrii lor de Externe, Ribbentrop si Molotov, realizându-se o primã împãrtire a Europei între germani si rusi. Pentru rusi, câstigul teritorial de atunci nu era prea mare, el va fi, însã, considerabil la noua împãrtire a Europei de dupã Ialta, când s-au încheiat tratatele cu Statele Unite si Marea Britanie. Prin întelegerea Ribbentrop-Molotov, rusii cãpãtau drepturi asupra Finlandei, Tãrilor Baltice – Estonia, Letonia si Lituania, primeau o jumãtate din Polonia si, ceea ce era dureros pentru noi, Basarabia si Bucovina. În privinta teritoriilor românesti au fost dispute între germani si rusi, cei din urmã doreau o Basarabie sovieticã (moldovã-sovieticã) pânã la Siret si întreaga Bucovinã. Germanii ne-au mai tãiat partial dorintele, însã, ceea ce era mai important a rãmas la vointa URSS.
Dan Ravaru
Pe 6 iunie 1940, rusii trec la punerea în practicã a întelegerilor avute cu germanii. Basarabia este ocupatã foarte repede, rusii parasutând desanturi pânã la Prut pentru a-i captura pe cei mai importanti reprezentanti ai românilor basarabeni. La fel s-a întâmplat si în Bucovina, unde a fost o problemã de la început cu granita. Rusii ar fi vrut ca frontiera sã fie pe apa Sucevei. Românii s-au opus, însã, deoarece nu s-ar mai fi putut ajunge la Putna, la mormântul lui Stefan cel Mare. O altã problemã legatã de Bucovina a fost faptul cã rusii nu aveau nicio motivatie deoarece niciodatã nu mai fusese ocupatã de rusi, atunci, ei au pretins Bucovina drept platã pentru imaginara exploatare a Basarabiei de cãtre boierii români. Motivarea era ridicolã, dar marile puteri îsi permit astfel de afirmatii. Si în Bucovina, fruntasii românilor au cunoscut imediat închisorile sovietice si mai ales exilul în Siberia si alte zone din URSS. Opozitia populatiei românesti era din ce în ce mai ascutitã, alãturi de români se aflau si alte minoritãti în Bucovina, în primul rând ucrainenii. La fel ca în timpul monarhiei austro-ungare, rusii i-au favorizat pe ucraineni fatã de români. Dupã cum se stie, Bucovina a fost ocupatã de austrieci în 1775, când era un fel de inimã a Moldovei, deoarece aici se gãseau cele mai importante mãnãstiri si mormintele tuturor marilor voievozi, acordând, însã, unele privilegii, de exemplu, înzestrarea cu pãmânt sau scutirea de serviciu militar pe o perioadã. Austriecii au atras multi ucraineni, care s-au stabilit între români si, mai târziu, au început sã cearã drepturi necuvenite. Aflati între opresiunea sovieticã si opera de deznationalizare a ucrainenilor de neam slav, singura sperantã rãmânea România. Neexstinând altã posibilitate, pentru a-si pãstra fiinta rationalã, mai multi români se hotãrãsc sã treacã granita în România. Se pare, însã, cã între ei s-au strecurat informatori, care au adus la cunostinta rusilor cele plãnuite. De aici, organizarea unui adevãrat genocid, o crimã asupra românilor bucovineni.
„Eu mor pentru libertate, voi încercati sã ajungeti în România”
Pentru 1 aprilie, când cãdea Pastele în anul respectiv (n.r. 1941), românii au organizat un convoi de câteva mii de persoane, care a plecat spre granitã. Aveau în frunte tricolorul si drapele albe pentru a arãta dorinta lor de împãciuire, icoane, erau condusi de preoti în convoiul de cãrute în care se aflau femei si copii. S-a petrecut o mârsãvie de neînchipuit, autoritãtile rusesti au ascuns faptul cã erau bine informate si, pe parcursul convoiului, au ascuns în pãduri mai multe unitãti militare. Când mai erau câtiva km pânã la frontierã, soldatii rusi au iesit din ascunzãtorile lor si au început sã militralieze multimea. Nici nu le-a trecut prin minte cã trag în oameni neînarmati si, mai ales, în femei si copii. Au fost peste 3000 de morti, rusii urmãrindu-i si pe cei care încercau sã scape cu fuga. Pentru ca aceastã crimã sã capete dimensiuni de necrezut, rusii nu au tinut seama cã în acele mii de oameni loviti de gloante se aflau unii morti, altii rãniti. Asa cã au sãpat gropi comune si i-au aruncat de-a valma alãturi de cei decedati si pe cei care încã dãdeau semne de viatã. Au acoperit totul cu pãmânt asa cum au acoperit si orice informatie despre masacru. Cei din satele apropiate si-au amintit mult timp de gemete, de miscãri ale pãmântului, ale celor îngropati de vii. Oribilul eveniment a fost ascuns alãturi de alte crime împotriva poporului român atât de Uniunea Sovieticã, dar si de Republica Ucraina, care a tãcut pânã în 2000, când a trebuit sã recunoascã dovezile românesti. Nici acum ucrainenii nu permit comemorarea celor morti la Fântâna Albã sub diferite pretexte, dar mai condamnabilã decât atitudinea ucraineanã, rãmâne cea a guvernelor de la Bucuresti, care nu au insistat asupra acestui aspect tragic din istoria noastrã. Ucrainenii ascund crimele împotriva românilor, închid scolile care functionau în limba noastrã, iar noi îi sprijinim si le acordãm ajutoare pe toate cãile. Au fost momente extraordinare în timpul masacrului, unul dintre ele fiind relatat de scriitorul Gheorghe Mihailiuc, care, copil fiind, a fost martor ocular. El subliniazã un moment impresionant. Un tânãr rãnit de moarte se ridicã, totusi, având un drapel tricolor în mânã si strigã cãtre ceilalti: „Eu mor pentru libertate, voi încercati sã ajungeti în România”. Într-o România care astãzi i-a uitat, de exemplu, avem o cinematografie care, prin unii regizori ca Radu Jule, se strãduieste sã ne prezinte pe noi, românii, într-un mod cât mai defavorabil, insistând asupra unor momente cum au fost cele de la Odessa sau de la Iasi. De ce niciun regizor român nu a fost interesat de Fântâna Albã în care sã-l prezinte si pe acel român care pe moarte înaltã tricolorul si aratã spre granita româneascã?
