|

Mesajul unei vasluience în carantină, direct din zona roșie a Italiei: “Nu aruncați cu pietre în cei care se întorc acasă”

INTERVIU… Românii veniti în ultimele sãptãmâni din Occident sunt vãzuti ca un pericol de cãtre multi dintre semenii lor din tarã. Din pãcate, nu întotdeuna fãrã motiv. Asta însã nu înseamnã cã meritã aruncatã anatema asupra tuturor. Am reusit, duminicã, 29 martie, sã discutãm cu o vasluiancã revenitã luni din zona rosie a Italiei si intratã, împreunã cu familia, direct în carantinã, într-un centru de lângã municipiul Vaslui.

În cel mai recent bilant din Italia, numãrul mortilor din cauza noului coronavirus a trecut de 10.000. Autoritãtile din peninsulã au anuntat cã numai în acest weekend s-au înregistrat peste 1500 de decese, dintre care aproape 1000 sunt în regiunea Lombardia. O vasluiancã, stabilitã de 10 ani la 70 de kilometri distantã de Bergamo, ne-a povestit panica prin care a trecut în ultima lunã si motivele care au determinat-o sã se întoarcã acasã, împreunã cu familia. Aceasta a dorit sã-i protejãm identitatea, motiv pentru care, în continuare, îi vom scrie doar initiala numelui, B.

Reporter: Doamna B, care au fost motivele care v-au determinat sã vã întoarceti acasã?

B – Ne-am întors din cauza fricii, fãrã doar si poate. La început, când am vãzut primele cazuri în China, am zis cã va trece, cã totul se va stinge acolo si cã virusul nu se va împrãstia în toatã lumea. Apoi a apãrut primul caz în Codogno, o localitate aflatã la 70 de kilometri de unde locuiam noi. Nici atunci nu ne-am panicat, pentru cã am zis cã e ceva izolat. Cu toate astea, am început sã ne protejãm, nu neapãrat cu mãsti. Ne puneam o osarfã, un fular la gurã, pentru cã în acea perioadã era si foarte frig. Situatia în comuna respectivã s-a agravat din ce în ce mai tare, motiv pentru care autoritãtile au instituit carantinã totalã. Noi, si aici mã refer la toatã populatia Italiei, am sperat cã totul se va rezolva într-o sãptãmânã-douã, dar nu a fost sã fie asa. Apoi a urmat orasul Bergamo. Atunci a fost semnalul pentru toatã lumea cã virusul ãsta nu e ceva de joacã. Chiar si asa, noi am continuat sã mergem la muncã, dar deja începusem sã ne cumpãrãm mãsti, mãnusi. Între timp, au fost puse si restrictii de a mai circula dintr-un oras în altul.

Reporter: Ati fost afectati de aceste interdictii de a mai circula?

-B: Eu nu, pentru cã munceam la o bãtrânã care locuia la 5 minute distantã de blocul meu. Sotul meu nu mai muncea din toamnã, pentru cã suferise un accident. Bãiatul, în schimb, a avut dificultãti. Pentru cã muncea într-o altã regiune a Italiei, Piemont, a primit o foaie de trecere din partea autoritãtilor. La început au fost cei de la Protectia Muncii la locul lui de muncã si i-au instruit pe toti angajatii sã pãstreze distanta de 3 metri unul de altul, sã nu mai mãnânce împreunã. Dupã o sãptãmânã, angajatorul le-a transmis cã cei care mai vin la muncã, o fac pe propria rãspundere, cã el nu mai rãspunde de sãnãtatea nimãnui. Chiar si asa, multi au continuat sã se ducã la muncã. Dupã 4 zile, toti au primit mesaj prin telefon cã fabrica se închide pânã cel putin pe data de 3 aprilie. Carabinierii deja circulau pe strãzi, cu girofarurile pornite, ambulantele treceau din cinci în cinci minute cu bolnavi, iar din difuzoare ni se transmitea încontinuu sã stãm acasã. În tot acest timp, la televizor rulau imagini cu ce se întâmpla în spitalele din Bergamo, cu mii de bolnavi si sute de morti care nu mai încãpeau la crematorii. Ajunsesem sã nu mai putem dormi noaptea din cauza stresului. Era o presiune psihicã enormã, starea de panicã atinsese cote pe care nu ni le imaginasem. Pe strãzi toatã lumea se uita la cel din jur, iar noi deja evitasem sã ne mai ducem zilnic la cumpãrãturi. Mergeam la supermarket o datã pe sãptãmânã. Toatã starea asta, teama si stresul pe care le trãiam zilnic, dar si faptul cã locurile de muncã nu mai sunt sigure, ne-au fãcut sã ne gândim sã ne întoarcem acasã, în România.

Reporter: Când v-ati decis sã vã întoarceti în tarã?

B: A fost o decizie pe care am luat-o cu greu, pentru cã în cei 10 ani petrecuti acolo am legat multe prietenii. Am tot amânat sã plecãm pânã când autoritãtile ne-au transmis cã urmeazã sã dea un decret ca nicio persoanã sã nu mai intre si sã nu mai iasã din oras. Localitatea urma sã fie izolatã complet. Asta s-a întâmplat luni, pe data de 24 martie, la ora 6:00. Acela a fost momentul când am decis sã plecãm. Asa cã luni dimineata, la ora 3:00, ne-am urcat în masini si am pornit spre România.

Reporter: Cum a fost drumul având în vedere cã, în acea perioadã, mai multe tãri deja îsi închideau granitele?

B: A fost cel mai greu drum pe care l-am fãcut spre România. La ora 6:30 eram la austrieci, la vamã. Niste bãieti tineri, foarte amabili, ne-au explicat cu zâmbetul pe buze cã, pentru a ajunge în România, trebuie sã mergem prin Germania. Erau douã trasee, dar ne-au recomandat sã-l evitãm pe cel mai aglomerat, asa cã am fãcut cum ne-au zis ei. Ne-au dat si un fel de permis de tranzit, pentru a nu avea probleme cu colegii lor. În Germania însã, am fost opriti de un filtru. Politistii vorbeau doar nemteste. Am asteptat o jumãtate de orã pânã a venit un alt echipaj, care ne-a escortat tot drumul înapoi, pânã la granita cu Austria. Ne-au spus cã nu avem voie sã tranzitãm Germania. Era vorba de o distantã de tranzit de doar 25 de kilometri, dar nemtii nu au vrut sã ne lase. Norocul nostru a fost cã în acea parcare era un bãiat cu TIR-ul, de la Sibiu. El ne-a explicat cã toti românii cu masini personale, care se întorc din Italia, au interdictie de a merge prin Germania. Asa cã ne-am întors înapoi la granita Austriei. Acolo am gãsit doi politisti care stiau italianã. Ei ne-au pus traseul pe GPS, dar pe un drum de munte, care ne-a fãcut sã ocolim foarte mult, aproape douã ore. Când am ajuns la granita Austriei cu Ungaria, era anunt cã circulatia este deschisã doar în intervalul 21:00- 5:00 dimineata. Cei de la granitã ne-au spus cã dacã nu ne convine sã asteptãm, putem pleca spre Bratislava, cã si pe acolo putem intra în Ungaria. La scurt timp, am fost luati de un echipaj de politie care ne-a dus în parcarea unui supermarket. Acolo am asteptat pânã s-a fãcut ora 21:00. Între timp, parcarea se umpluse cu masini de români care se întorceau din Franta, din Germania, din Spania, din Italia. La ora 21:00 fix ne-au lãsat sã trecem. În Ungaria am circulat fãrã a fi opriti de niciun filtru. Obositi, cu teamã, am ajuns în vamã, la granita noastrã. Acolo am completat formulare. Pe noi, cei din Italia ne-au luat separat. Ne-au întrebat de unde venim, apoi ne-au spus cã trebuie sã intrãm în carantinã. Nu ne-au luat temperatura, nu ne-au evaluat medical. Ne-au întrebat doar dacã suntem bine. Dupã ce ne-au adunat pe toti din Italia, sub escorta politiei, am pornit spre casã. Ne-au plimbat prin toatã tara pentru cã în fiecare oras trebuia lãsatã câte o masinã. Din Brasov am mai rãmas nouã masini cãtre Moldova.

- Ce s-a întâmplat dupã ce ati intrat în carantinã institutionalizatã?

B: Initial, trebuia sã ajungem la un centru din zona Husi. A venit un domn doctor, care a recomandat sã rãmânem în centrul de lângã Vaslui. Sunt conditii foarte bune de cazare, mâncarea e foarte bunã. Nu mã asteptam sã fie chiar atât de bine. Noi am mai venit cu niste prieteni, care s-au oprit la Târgu-Mures. Acolo, din ce am discutat cu ei la telefon, conditiile nu sunt chiar atât de bune. Noi nu avem de ce sã ne plângem. Azi e a cincea zi de carantinã si zilnic suntem monitorizati medical. Domnul doctor ne ia temperatura, ne întreabã dacã avem probleme pe timp de noapte. Toatã lumea laudã sistemul sanitar italian, dar sã stiti cã din punct de vedere al organizãrii, statul român a actionat mult mai bine. Acolo s-a asteptat pânã în al 12-lea ceas pânã sã se ia mãsuri, pe când în România se încearcã stoparea rãspândirii virusului cât încã se mai poate.

Reporter: Apropo de rãspândirea virusului, foarte multe voci spun cã voi, cei întorsi din Italia, sunteti principala cauzã si cã mai bine rãmâneati acolo. Ce mesaj le transmiteti acestor oameni?

B: Am vãzut cã lumea aruncã vina asupra noastrã, dar i-as ruga pe cei care ne aratã cu degetul sã se punã în pielea noastrã. I-as ruga sã stea o sãptãmânã în acele zone rosii ale Italiei. Oare ce ar face ei când la televizor ar vedea sute de morti si mii de bolnavi într-un oras aflat la câtiva kilometri distantã de ei ? Oare ce ar face când ar auzi non-stop sirenele ambulantelor si difuzoarele masinilor de politie cu mesaje care mai mult te panicheazã decât sã te linisteascã. Începeau sã circule inclusiv informatii cum cã, din cauza suprasolicitãrilor, spitalele de acolo vor începe sã acorde îngrijiri medicale doar cetãtenilor italieni. Cu astfel de stiri si cu orasele blocate, solutia oricãrui român care nu are o locuintã în Italia nu e decât una: sã se întoarcã acasã. Ar putea cineva sã stea într-un mediu în care sã nu mai poti dormi noaptea din cauza stresului si panicii? Eu cred cã e în natura fiintei umane sã fugã din calea pericolului, indiferent care este natura lui. Multi ne condamnã cã aducem virusul în tarã. Dar eu si familia mea avem douã sãptãmâni de izolare în Italia, urmeazã alte douã sãptãmâni de carantinã institutionalizatã, apoi când vom ajunge acasã, ne vom plasa din nou sub izolare, pânã când autoritãtile ne vor spune cã nu reprezentãm niciun pericol pentru cei din jur. Stim cã sunt si foarte multi iresponsabili, care nu ascultã de instructiunile autoritãtilor, dar nu toti suntem ca ei. Ba din contra! Cunosc foarte multi români care s-au întors din Italia, dar si din alte tãri, care fac asa cum le spun autoritãtile competente. I-as sfãtui pe fratii nostri din tarã sã nu mai arunce cu pietre în cei care s-au întors din tãri strãine cã rãzboiul ãsta, român contra român, nu foloseste nimãnui. Azi, mai mult ca oricând, avem nevoie de solidaritate si de credintã în asa fel încât Dumnezeu sã ne ajute sã trecem cu bine peste aceastã încercare.