 copy.jpg "a")
DESTIN …O huseancã foarte talentatã, Mirela Balan, plecatã din orasul natal în urmã cu cinci ani, de pe vremea când confectiona rame de tablouri si realiza, ocazional, lucrãri plastice, la comandã, celor care îsi doreau creatii cu teme anume, face acum primii pasi cãtre celebritate în Italia. Visul de a deveni pictoritã în adevãratul sens al cuvântului, cu expozitii proprii si cu numele scris citet pe afise viu colorate i s-a împlinit. Portretele, un atu personal, realizate într-un stil modern si original, i-a impresionat pe italienii care au început sã o invite tot mai des în expozitii cu rezonantã. A avut deja si prima expozitie proprie, în orasul Castel Bologneze, iar în martie a participat la o expozitie de anvergurã, în Forli. Cu toate acestea, Mirela Balan, talentata huseancã ce, încet-încet, îsi câstigã un loc pe deplin meritat între artistii plastici din Italia, spune, cu sufletul deschis, cã, în curând, va lãsat totul ca sã se întoarcã… acasã! “Chiar dacã husenii poate nu-mi iubesc sau nu-mi înteleg arta, eu îi iubesc oricum. Nicãieri nu e ca acasã”, spune, cu sensibilitate, Mirela.
E fericitã cã talentul sãu, în care a crezut încã de pe vremea în care a decis sã lase baltã facultatea de matematicã (din cadrul Univ. “A.I.Cuza Iasi”, n.r.), pentru a se face artistã, începe sã fie recunoscut. Mirela Balan stie cã expozitiile la care participã acum sunt, de fapt, primii pasi importanti în cariera la care a visat atâta timp si se bucurã pentru ei, ca un copil cãruia i se împlineste o mare dorintã. Munceste de 5 ani în orãselul Dozza, din Italia, unde a venit ca oricare român, pentru un loc de mncã. Nu s-a gândit neapãrat la succesul în picturã, ci, având curajul unei firi de luptãtoare, a început sã munceascã, pur si simplu. “Am început prin a îngriji bãtrâni. Îmi place sã muncesc. M-a ajutat si firea mea umanã si spiritul de luptãtoare. Am lucrat ca un ajutor de asistentã medicalã, întrucât am o calificare în acest sens. Am început sã fac portrete. Italianii mi le-au vãzut, le-au apreciat. Am si vândut multe. Înainte le fãceam realiste, acum le fac moderne, colorate. Si uite asa, de la unul la altul, s-a auzit de mine. M-au chemat sã expun, dar eu le-am spus la început cã nu am fãcute atâtea tablouri. Am muncit apoi mult, pe brânci si am reusit sã fac prima expozitie personalã. A fost frumos, publicul m-a primit bine. Am pãstrat afisul. Am mai avut expozitii colective, cu mai multi pictori. În martie, am participat la o expozitie mare, cu selectie. Le-au plãcut lucrãrile mele si m-au invitat. Apoi în septembrie, am expozitie la Dozza, în orãselul în care locuiesc, în sala Primãriei, iar în noiembrie, expun la
Castel Bologneze, din nou”, spune Mirela, cu entuziasm. Aratã fotografii, afisul de la Castel Bologneze, cu încântarea celui care a sperat mult la clipa în care va putea împãrti cu ceilalti bucuria de a vorbi despre propriile creatii.
“Mi-e dor de tot, de oamenii din Husi mi-e dor”
Devine nostalgicã însã atunci când îsi aminteste de orãselul natal si e de-a dreptul înduiosãtoare dorinta sa sincerã de a reveni acasã! “Nimic nu se comparã cu locul unde te-ai nãscut, nicio bogãtie din lume”, spune, cu seninãtate Mirela. Din dragoste pentru mica urbe natalã, ea sustine cã ar lãsa oricând Italia, cu toatã promisiunea unui succes mult mai mare, pe care strãinãtatea i l-a arãtat. I-a rãmas în inimã drumul sãu din copilãrie, fãcut cãtre “bãtrânul liceu, <<Cuza Vodã>>“, unde a urmat profilul de matematicã-fizicã. Amintirea colegilor e încã vie si, mai ales, a profesorilor, de la care, spune ea, a învãtat enorm. L-a avut diriginte pe prof. dr. Theodor Codreanu si se mândreste cu asta, iar profesor de matematicã i-a fost un alt dascãl de referintã al urbei, Gheorghe Hoha. “De la profesorul Hoha am învãtat cã trebuie sã muncim pentru a obtine ce vrem în viatã. El avea o vorbã: <<Dacã vrei sã obtii ceva în viatã, trebuie sã muncesti pe brânci, pânã ai senzatia cã mori, dar sã nu-ti fie fricã. De murit, n-ai sã mori>>“, îsi aminteste Mirela. Poate de la acest îndemn a pornit lupta sa cu viata, cu fiecare zi în care nu a renuntat vreodatã la gândul de a fi o pictoritã apreciatã. Nu s-a dat în lãturi sã munceascã în functia de laborantã la “Petal”, la SC “Cantemir” apoi sã îsi facã un mic atelier de picturã, unde, spune ea, fãcea lucrãri la comandã: icoane, peisaje, diverse teme cerute de solicitanti. A învãtat sã facã si rame la tablouri, pentru cã erau solicitãri si îi plãcea sã fie creativã. În urmã cu 5 ani, pentru cã nu a mai avut un spatiu unde sã îsi continue activitatea, a ales calea strãinãtãtii. Si nu a fost o idee rea, desi dorul de orasul natal o cheamã atât de tare înapoi! “As lãsa totul, ca sã vin acasã. Pentru sufletul meu, vin. Nimic nu se comparã cu locul unde te-ai nãscut, nicio bogãtie din lume. Mi-e dor de tot, de oamenii din Husi mi-e dor. Când vin acasã, nu trebuie sã fac nimic special, sã mã plimb pe stradã si e de ajuns”, spune, cu emotie, Mirela. Îi este foarte dor de sotul ei, chiar dacã vorbesc zilnic, de câinele “Beluta”, un prieten credincios, dar si de fiecare lucru care face parte din viata unui om, ce este nevoit, la un moment dat, sã se smulgã din locurile natale. Desi simte gustul succesului pe meleaguri strãine, stie cã într-o zi va lãsa totul, ca sã vinã acasã. Nu se va supãra dacã husenii nu-i vor aprecia lucrãrile asa cum meritã, pentru cã, spune ea, îi iubeste oricum!
