Momentul intrãrii României în rãzboi a depins de mai multi factori. În capitolele anterioare au fost prezentati cei de ordin intern, sã vedem acum contextul extern. Pe frontul de vest încordarea ajunsese la maximum. Bãtãlia de la Verdun, concentratã în jurul fortificatiilor de la Daumont, antrenarea fortele franceze si germane într-un adevãrat mãcel care pãrea cã nu mai are sfârsit, cu sute si sute de mii de morti. Nimeni nu putea sã dea un pronostic, sansele pãreau egale. Germania încã nu îsi epuizase rezervele, submarinele sale erau active si temute, contracarând fortele navale britanice si cãile de aprovizionare, americanii nu intraserã în rãzboi. Incertã era si situatia din Balcani. Dupã esecul de la Gallipoli, Antanta deschisese frontul de la Salonic, sârbii îsi pierduserã teritoriul national si erau retrasi în Corfu, grecii erau divizati. La nord de România, în imediata sa apropiere, ofensiva ruseascã initiatã si comandatã de Brusilov îsi atinsese scopul prin ruperea a 300 de kilometri din frontul inamic. Mai putin important pãrea faptul cã muriserã în lupte în jur de un milion de rusi, ca si în alte rãzboaie Moscova nu fãcea economie de oameni, avea de unde. Pentru a valorifica succesul temporar, Brusilov era convins cã intrarea României în rãzboi i-ar fi de mare folos, de aici insistentele sale.
Pentru noi intrarea în rãzboi era complicatã în primul rând din cauza unor factori de naturã geograficã, configuratia terenului, a granitelor, ne era potrivnicã. Cu exceptia granitei de la Prut, cu Rusia, intrând în rãzboi alãturi de Antanta, urma sã fim înconjurati numai de dusmani. Linia ipoteticã a frontului începea din nordul Carpatilor, urma terenul acestor munti pânã la Dunãre, apoi în avalul fluviului pânã la frontiera cu Bulgaria, prelungitã pânã la Marea Neagrã. În total era vorba de 1500 de km. Pentru a întelege ce putea sã însemne aceastã dimensiune amintim cã frontul rusesc sustinut de atâtea milioane de combatanti avea începând de la Marea Balticã pânã la granita româneascã în jur de 1000 km, iar lungimea frontului de vest abia însuma 700 de km. Greu era si faptul cã urma sã luptãm pe douã fronturi, foarte posibil. Dupã am mai subliniat, dacã din punct de vedere national dilema era Basarabia sau Transilvania, din punct de vedere militar exista altã dilemã, atac spre Transilvania cu majoritatea fortelor si acoperire în sud sau atac masiv asupra Bulgariei si acoperire pe Carpati. Dupã cum am mai relatat a precedat sentimentul patriotic, spiritul national, asa cã prioritate absolutã a avut Transilvania, asa cum si francezii s-au concentrat asupra Alsaciei si Lorenei, fãrã avantaje strategice. Pe lângã aceasta exista si convingerea cã bulgarii, dat fiind originea lor slavã, nu vor ataca o tarã aliatã cu fratii lor rusi, mai ales cã acestia urmau sã vinã în Dobrogea în ajutorul nostru. Dupã rãzboi s-au fãcut nenumãrate speculatii pe aceastã temã. Dacã o ofensivã româneascã s-ar fi desfãsurat în sud concomitent cu un atac dinspre Salonic al fortelor comandate de generalul Sarrail, Bulgaria ar fi fost scoasã din lupte, Imperiul Otoman despãrtit de aliatii sãi, din Puterile Centrale s-ar fi creat un culoar de aprovizionare spre Rusia prin România, revolutia bolsevicã nu ar mai fi avut loc etc., etc. Adevãrul este cã în cazul în care românii ar fi actionat la sud, Sarrail nu avea fortele necesare pentru a sustine la rândul sãu un atac asupra Bulgariei, el nici mãcar nu ne-a ajutat asa cum a promis la intrarea în rãzboi. Asa cã, a intrat în folclorul românesc cu versurile “Hai Serrail, Serrail, Serrail/ Hai te luptã, mai stai!”
Odatã cu stabilirea acestei viziuni strategice în general acceptatã, Marele Stat Major a emis “Ipoteza Z”, respectiv planurile operatiunilor militare în Transilvania. Mai întâi armata românã în totalitatea ei a fost structuratã astfel: Armata I cu 134.000 de oameni; Armata a II-a cu 127.000 de oameni; Armata a III-a cu 142.000 de oameni; Armata a IV-a sau de Nord cu 108.000 de oameni. Primele vor actiona în Transilvania, cea de a III-a în sud: “Frontul ofensiv, carpatic era deservit de armatele I, II si IV. Armata I sub comanda generalului Ioan Culcer se întindea de la Calafat pânã la izvoarele Argesului; Armata a II-a sub comanda generalului Alexandru Averescu ocupa frontul de la izvoarele Argesului pânã în regiunea Vrancea; Armata a IV-a sau de Nord sub comanda generalului Constantin Prezan ocupa Carpatii Moldovei fãcând în regiunea Dornei junctiunea cu rusii. Fiecare dintre cele trei armate era formatã din trei sau patru divizii în prima linie, câte una sau douã divizii se organizau în spate ca rezerve” (Kiritescu, Istoria, p.217). Autorul nostru prezintã mai amãnuntit situatia de la sud “Pe frontul de Sud, de la Calafat pânã la Extreme la Marea Neagrã, era Armata a III-a a cãrei comandã se încredintase generalului Mihai Aslan. Ea era compusã dintr-un grup de observatie format din diviziile 16 si 18 de infanterie si divizia I de cavalerie, însirate de-a lungul Dunãrii pânã la gura Argesului si din alte 3 divizii a 17-a, a 9-a, a 19-a de-a lungul frontierei dobrogene. La acestea aveau sã se adauge ajutorul rusesc format din douã divizii de infanterie si una de cavalerie” (Kiritescu, Istoria, p.216). Pentru îndeplinirea planurilor strategice trebuia îndeplinitã mai întâi depãsirea lantului muntos al Carpatilor, ceea ce s-a realizat cu succes, realizându-se în bunã parte elementul surprizã, foarte important pentru ofensiva din Transilvania. Au fost stabilite si douã puncte pentru confruntãri mai tactice, la Ciucea în nord si la Caransebes în sud. Foarte importantã era si mentinerea contactului cu trupele ruse în nordul Transilvaniei. Arcul carpatic lungea cel mai mult epatetica linie a frontului formând un unghi de 70 de grade, se impunea scurtarea acestei linii prin ocuparea unor noi aliniamente. Într-un studiu publicat în revista “Historia (special)” din iunie 2016 planul românesc de lupte este detaliat astfel: “… prevedea cã în timp ce primele lupte ocupau Transilvania, rezervistii urmau sã fie chemati sub arme în zonele de concentrare din apropierea granitelor si trimisi peste munti. În faza a doua a planului la 25 de zile dupã declansarea ostilitãtilor Armata I urma sã avanseze înspre Alba Iulia, Armata a II-a urma sã ocupe Târgu Mures, iar Armata de Nord sã ocupe aliniamentul Reghin-Deva. Apoi Armata a II-a si Armata de Nord urmau sã avanseze pe aliniamentul Dej-Cluj, iar de aici spre vest, spre cealaltã parte a Apusenilor. Armata I urma sã avanseze spre Caransebes si sã blocheze cãile din vest înspre Transilvania. Dupã 39 de zile Armatele a II-a si de Nord urmau sã ameninte direct Oradea, Debrecen si Bekecsaba, iar Armata I sã ocupe Banatul cu un posibil ajutor al trupelor aliate de la Salonic. Prin pãtrunderea adânc în Transilvania se dorea si facilitatea strãpungerii armatei ruse în Maramures de unde aceasta avea misiunea de a se îndrepta înspre Câmpia Ungarã. Dupã sase sãptãmâni, armata românã ar fi trebuit sã fie, conform planului, aproape de Budapesta, telul principal al campaniei românesti. Entuziasmul însã era prea mare, cutezanta întregea limitele realitãtii. Chiar în perioada respectivã planul acesta, desi “secret”, era cunoscut de multã lume, în primul rând de oamenii politici, reactia unora dintre acestia depãsind nu numai limitele realitãtii, ci si pe cele ale ridicolului. Ei ne întrebau: dar numai Budapesta? Dar Viena? Dar Berlinul? SI, totusi, trecând peste viruri, peste utopii, peste ironii, dupã înfrângeri si victorii care s-au succedat în ritm de parabandã, imediat dupã sfârsitul Primului Rãzboi Mondial românii au ocupat Budapesta si au mai ocupat-o odatã în al Doilea Rãzboi Mondial.
Partea realistã a planului de luptã a fost însã crearea unui aliniament pe râul Mures, ceea ce ar fi scurtat cu mult linia frontului. Totodatã, comandamentele românesti au avut în vedere posibilitatea unor incursiuni ale inamicului în cele mai neasteptate locuri. Pentru a le preveni s-au luat din timp mãsuri de prevenire, prin organizarea asa numitelor grupe de acoperire aflate în cele mai avansate pozitii din munti. Acestea au fost si unitãtile românesti care au luat cele dintâi contacte cu inamicul, respectiv cu trupele de grãiniceri. Tot grupele de acoperire prin ocuparea unor pozitii în teritoriul inamic au asigurat trecerea grarului trupelor române în Transilvania.
Sã vedem care au fost reactiile inamicilor. Desi în România, în Primul Rãzboi Mondial la Bucuresti serviciile de informatii ale Puterilor Centrale implantaserã numerosi spioni, elementul surprizã a avut rolul sãu. Atacul impetuos al românilor a fost atât de neasteptat încât asa cum povesteau unii combatanti au gãsit în pachete mâncarea purã pe foc. Austro-Ungaria avea foarte putine unitãtI militare în Transilvania, iar dintre acestea cele mai multe se aflau în refacere, dupã ce suferiserã pierderi deosebit de mari pe frontul rusesc. La lipsa de pregãtire a contribuit desigur si atitudinea dispretuitoare a ungurilor fatã de români. Dusmanul urmãrea cu neliniste desfãsurarea evenimentelor din România. Rapoartele reprezentantilor sãi oficiali sau ale spionilor sãi, manifestatiile opiniei publice sau esecul tratativelor, nu-i lãsau nicio îndoialã asupra deznodãmântului. Totusi, guvernele si statele majore dusmane nãdãjduiau pe o întârziere provocatã de ofertele teritoriale ale Austro-Ungariei, în care o întorsãturã favorabilã a Frontului de Est sã schimbe situatia. Ungurii, cei mai direct si grav amenintatI, luau aere de bravadã, Contele Karoly declarã în Camera ungarã cã românii atacând Ungaria vor gãsi în Carpati nu soldatI, ci tigri care s-o apere. Iar Tirza (primul-ministru) asigura cã românii nu vor izbuti sã punã mâna pe un salcâm unguresc” (Kiritescu, Istoria, p. 218). Interesant este faptul cã declaratia noastrã de rãzboi a avut un efect international si a fost mai acut receptatã la Berlin, decât la Viena sau Budapesta. Împãratul Germaniei Wilhelm al II-lea spunea cã nu putea întelege cum un Hohenzollern poate sã declare rãzboi unui alt Hohenzollern. Printesa Blucher, o apropiatã a curtii imperiale, a scris în memoriile sale: “Cineva, care se întâmplase sã fie la Majestatea Sa, în momentul în care România a declarat rãzboi si de asemenea când declaratia de rãzboi americanã a fost cunoscutã, m-a asigurat cã cu ocazia celei dintâi, Kaizerul a venit în odaie agitat, alb precum coala de hârtie, cu genunchii tremurând si a zis:<<Totul este pierdut, as face mai bine dacã as abdica imediat>>, pe când, cu ocazia celei de a doua, cât si cei din jurul sãu erau veseli si ziceau cã <<nu face nimic, deoarece America nu ar putea niciodatã sã-si transporte trupele din cauza submarinelor>>“ (Kiritescu, Istoria, p. 219). Trecând peste acest episod, remarcãm cã declaratia de rãzboi a României a determinat cele mai importante schimbãri în cadrul Marelui Stat Major german: Falkenhayn a fost înlocuit cu Hindenburg, consiliat de Luderndoff, comandati care vor face în viitor si importante cariere politice. Efective militare impresionante au fost retrase de pe alte fronturi si trimise în Transilvania, Germania venind în sprijinul Austro-Ungariei, stat care îsi dezvãluia tot mai mult slãbiciunile. Între altele, cinci divizii germane de infanterie, cu artilerie de întretinere si una de cavalerie pãrãsesc luptele crâncene de la Verdun fiind detasate în Transilvania. Aici încep luptele, prin organizarea rezistentei inamice pe Mures, apoi extinsã.
