MARTORUL…Povestile despre Marea Unire de la 1918, în Bunesti-Averesti, sunt legate de mesterul fierar din sat, Ilie Tãrãgan, care în Primul Rãzboi Mondial ajunge potcovarul cailor regelui Ferdinand. Copiii sãi, care trãiesc si astãzi în Bunesti si au vârste respectabile, povestesc cu mândrie cum tatãl lor a fost la Alba Iulia, pe 1 Decembrie 1918, când s-a citit Rezolutia Marii Adunãri Populare. Mai departe, urmasii lui Ilie Tãrãgan si-au fãcut datoria fatã de tarã. Fiii acestuia au luptat în al Doilea Rãzboi Mondial, iar cel care l-a mostenit, „atât la stat cât si la mãiestrie”, Vasile Tãrãgan a fost la fel de celebru în armatã ca si tatãl sãu. În 1943 ajunge mecanic de rãzboi, fiind repartizat la divizia mecanizatã a armatei. Cititi mai jos, pãtaniile lui Ilie Tãrãgan în armata regelui, povestite de cei doi fii ai sãi, Petru si Neculai.
Strãjuitã de Culmile Lohanului si Dealul Bobului, unde este îngropatã o misterioasã cetate dacicã, comuna Bunesti- Averesti se pregãteste de sãrbãtoare. Începerea centenarului Marii Uniri nu-i lasã indiferenti pe locuitorii mândrei comune, cu o istorie încãrcatã, dar si zbuciumatã. Cunoscutã în România ca patria celebrului soi de vin – Zghiharã, astãzi, cei de aici vor sã demonstreze cã localitatea lor nu este capãtul lumii, asa cum multi de la judet considerã, ci locul de unde nu cu mult timp în urmã se dãdea ora exactã de pe Valea Crasnei si a Lohanului. „Bunestiul era centrul electoral imediat dupã Marea Unire, când românii simpli au cãpãtat dreptul de vot. Veneau aici de la Dolhesti si Brãdicesti (n.r. localitãti vecine din judetul Iasi), din Cozmesti si Podoleni (n.r. la fel, localitãti din comuna vecina care apartine Iasului) si de la noi din Averesti. Dar acum nu mai suntem ce-am fost. Figurãm drept ultimii oameni”, spune nea Neculai Tãrãgan, un bãtrân de 90 de ani care a vãzut multe la viata sa.
Cum au aflat de Unire locuitorii din Bunesti-Averesti
Povestea Marii Uniri de la 1918 si modului în care aceasta a fost trãitã aici, în Bunesti-Averesti, ne-a fost dezvãluitã de bãtrânii din sat, care au auzit povestile de la tatii lor. Cert este cã aici mai multe despre Unire s-au aflat dupã 1920, atunci când soldatii s-au întors acasã dupã ce au eliberat Ardealul de trupele maghiare care nu voiau sã se retragã dupã 1 decembrie 1918 si au înãbusit Revolutia bolsevicã din Budapesta. „Armata românã, abia demobilizatã, a fost din nou mobilizatã, la 6 noiembrie 1918. Conform ordinului difuzat prin ziare, am luat drumul cãtre Dorohoi la Regimentul 29, infanterie de care apartineam. Vremea era rea, ninsese cam multisor, mai ales în partea de nord a Moldovei” spunea, în scrierile sale, învãtãtorul N. Pivniceru din Tãblãiesti (sat component al comunei), ofiter în Regimental 29 Infanterie. Iatã asadar cã la acea vreme presa juca un rol important în satele vasluiene. Ziarele ajungeau de regulã la oamenii care stiau carte, la învãtãtori, notari sau la preoti. Anuntul despre Marea Adunare de la Alba Iulia l-au aflat, fireste, din presa venitã în sat, însã amãnuntele si povestile adevãrate le-au auzit de la soldatii care s-au întors acasã peste doi ani. „Despre Unire, eu stiu de la tatãl meu care era maistru la divizia de cavalerie în armata regelui, un fel de fierar sef. Dânsul a fost acolo, la Alba Iulia, unde s-a citit rezolutia. Era mai la margine, cã avea în grijã 100 de cãrute. Stiam de la învãtãtor cã se unise România cu Ardealul, dar nu întelegeam prea multe. De abia când tata s-a întors de la Budapesta ne-a explicat cum vine cu Marea Unire”, ne-a mai spus nenea Neculai Tãrãgan, care si acum, la cei 90 de ani ai sãi, mai bate cu ciocanul în nicovalã si mai pune cãrbuni în forjã, îndeletnicire deprinsã de la tatãl sãu.
Ilie Tãrãgan, fiu al satului Bunesti, potcovarul regelui Ferdinand I
Firul povestii lui nenea Neculai a fost preluat de fratele mai tânãr, Petru, mezinul familiei lui Ilie Tãrãgan. Acesta ne-a spus cã tatãl sãu a fost mobilizat în armatã în 1916, când împlinise 22 de ani. Avea în sat un atelier de fierãrie unde au învãtat meserie sapte dintre fiii sãi, dar si 18 ucenici. „Tata s-a întors pe jos din Budapesta în 1920. Noi, copiii, am aflat de Unire din povestile sale. Tata nu a fost un fierar obisnuit în armata, ci era potcovarul cailor regelui. De aceea fusese numit maistru la Divizia de Cavalerie. Mai avea si 100 de cãrute în subordine. Unde mergea regele, era si el prezent. Asa s-a fãcut cã a fost la Alba Iulia când s-a citit rezolutia Unirii. Stãtea mai într-o margine, pentru cã trebuia sã aibã grijã si de cai si de cãrute. A auzit cum citea proclamatia. Nu erau microfoane ca acum, ci se citea din om în om. Mesajul era transmis de la tribunã, prin oameni care reciteau textul, spre periferii. Tata a fost mândru cã a fost chiar în locul în care s-a pecetluit Marea Unire si spunea cã acest privilegiu l-a avut datoritã meseriei de fierar. Cã dacã nu potcovea caii regelului, cine stie prin ce transeu i-ar fi rãmas oasele”, ne-a mai spus Petre Tãrãgan. Acesta ne-a mai relatat o poveste hazlie, care scoate în evidentã corectitudinea regelui Ferdinand si modul în care acesta împãrtea dreptatea. „Tata ne-a povestit o pãtanie cu regele si cu comandantii sãi. Cei din urmã l-au trimis sã facã rost de furaje de la oamenii locului. Vã dati seama cã erau câteva sute de cai. S-au dus pe câmp, fiindcã asa primise ordine si au încãrcat cãrutele cu nutret cât au putut. Proprietarii s-au supãrat foc, cã le luase tot fânul si i-au pârât la rege. Atunci, acesta s-a supãrat foc si a ordonat ca tatã meu sã primeascã 25 de vergi la fund. Vreo douã zile nu a putut sta în caprã la cãruta, dar nu a cârtit. Ordinul venise de la rege si nu-l comenta, chiar dacã superiorii sã-i îi comandase sã i-a furajele de pe câmp.” A mai spus amuzat Petre Tãrãgan. Pe final, acesta ne-a spus cã tatãl sãu a avut o mare supãrare, pe care a luat-o cu el în mormânt. În 1921, regele Ferdinand s-a tinut de cuvânt. Le-a dat tãranilor care au luptat pe front pâmânt, pe care mai târziu comunistii l-au luat înapoi. Ultimele sale cuvinte, înainte de a muri, au fost: „Am muncit pentru România Mare, acum nu mai am nimic!”. Si, într-adevãr, asa a si fost, fiindcã nea Ilie si-a dãrâmat fierãria cu ciocanul, numai sã n-o dea la Colectiv. Pe finalul vietii s-a îndeletnicit cu apicultura. (Lucian TIMOFTICIUC)
