spot_imgspot_img
20.6 C
Vaslui
28-mart.-2024

Povestea unui film care face valuri în România: „Al doilea joc” (foto)

- Advertisement -

DEBUT De vineri, filmul regizorului vasluian Corneliu Porumboiu, „Al doilea joc”, intrã în cinematografele din România. Lungmetrajul este distribuit în România de 42 KM Film si are o poveste destul de interesantã. „Este un meci de fotbal între Steaua Bucuresti si Dinamo Bucuresti, disputat pe 3 decembrie 1988. Tatãl meu (fostul arbitru international Adrian Porumboiu, n.r.) a fost atunci arbitrul principal. L-am revãzut împreunã cu el, 25 de ani mai târziuã”, mãrturiseste Corneliu. Regizorul a acceptat sã vorbeascã despre „Al doilea joc”, cu nonsalantã si sinceritate.

Rep: „Al doilea joc” e primul tãu film non-fictional, si mai mult, e auto-referential si foarte personal; un fel de home movie atipic. Cum ai început sã te interesezi de tipul acesta de cinema?

C.P.: Am pornit în sens invers. Acum un an sau doi am revãzut, la o emisiune numintã „Replay”, difuzatã de Televiziunea Românã, câteva minute dintr-un meci pe care tata l-a arbitrat în 1988. Dupã amenintarea pe care o primisem prin telefon în copilãrie, am învãtat regulile jocului, ca sã îmi domin frica. Vedeam meciurile împreunã cu fratele meu, Octavian, si cu mama, iar ei mã întrebau tot timpul: „A fost offside? A fost fault? A dat bine cartonasul galben?”. Devenisem un fel de arbitru în fata televizorului. Dar din meciul acesta n-am înteles nimic, pentru cã ningea si abia vedeam mingea. Revãzându-l dupã atâtia ani, am avut un sentiment straniu, greu de definit. Câteva luni mai târziu m-am întâlnit cu Marian Olaianos, producãtorul emisiunii „Replay”, si i-am cerut înregistrarea meciului. Voiam sã-l revãd cu tatãl meu si sã-mi clarific anumite lucruri. Mã mai gândeam cã aceastã discutie poate fi si o documentare pentru un eventual film. De-a lungul timpului mi-am tot dorit sã realizez niste filme care sã aibã ca subiect fotbalul pentru cã am crescut pe lângã lumea asta si am fãcut la rândul meu fotbal în adolescentã. În afarã de imaginile din emisiunea de televiziune, care mi-au adus aminte de meciul ãsta, au mai existat niste imagini care m-au influentat: douã secvente din „Autobiografia lui Nicolae Ceausescu”, filmul lui Andrei Ujicã, care se petrec iarna, la sfârsitul anilor ’80. Una dintre ele aratã un magazin gol, iar cealaltã e un traveling cu oameni care îl salutã pe Ceausescu, într-un fel de unghi subiectiv al lui. Dacã pânã atunci privisem detasat filmul, secventele respective m-au lovit puternic emotional si asta pentru cã în timp am ajuns sã asociez copilãria mea cu o iarnã filmatã pe VHS.

Rep: Nu ai intentionat nicio clipã sã faci un film-jurnal, în care sã vorbesti despre familia ta si despre tine prin intermediul ei?

C.P.: Am vrut sã revãd filmul ãsta pentru a-mi clarifica ceva, e greu de spus precis ce anume. Voiam sã revãd meciul pentru cã, într-un fel ciudat, am ajuns sã corelez tocmai jocul acesta cu amenintarea pe care o primisem cu câtiva ani înainte ca el sã aibã loc. Amenintarea aceea mi s-a întipãrit în memorie si vocea bãrbatului de la telefon, mi-am dat seama, planeazã în filmele mele – mi-a inspirat securistul care sunã în emisia directã în „A fost sau n-a fost” (2006), dar m-a influentat si în „Politist, adjectiv” (2009), în felul în care l-am construit pe Anghelache, seful politiei, care are o pseudo-logicã si un fel absurd de a pune problema. Dar mai departe de aceste clarificãri semnificative pentru mine, nu am intentionat sã intru în zona filmului-jurnal. De altfel, nici nu am deschis vreo poartã spre vreo confesiune în familie. Initial îmi doream, mai degrabã, o abordare politicã si „Al doilea joc” o contine, chiar dacã nu în mod evident. Dacã înainte de 1989 puteam vorbi de cenzurã, deoarece camera de filmat era în asa fel plasatã la meciuri încât rareori existau prim-planuri ale jucãtorilor si nu erau surprinse conflictele dintre ei, si azi existã un fel restrictiv de a reda meciurile de fotbal, chiar dacã foarte diferit. Privirea pe care o are acum camera de filmat la meciuri e atât de precisã, într-o traditie americãneascã de a stoarce emotii prin prim-planuri si reluãri, încât experienta de a viziona meciul în fata televizorului aproape cã nu mai are nicio legãturã cu aceea de a-l trãi pe viu, pe stadion. Revãzând meciul arbitrat de tata, m-am întrebat dacã aceastã manierã de a filma, cu care am crescut, nu e chiar cea care mi-a format indirect modul de a mã raporta la cinema. Prin filmele mele încerc sã fixez lucruri, sã pun întrebãri, sã rememorez anumite evenimente. În societatea noastrã existã încã o raportare alb-negru fatã de trecut, un anumit tip de conceptie simplistã asupra istoriei. Cred cã ãsta e si unul dintre motivele pentru care fac cinema – pentru a pune în discutie aceastã mentalitate.

„Am revãzut meciul la Vaslui”

Rep: Comentariul filmului este alcãtuit din mai multe duble, sau este, de la un cap la altul, o înregistrare a unei singure discutii dintre tine si tatãl tãu?

C.P.: Am vizionat meciul acasã, la Vaslui, pe un DVD player rudimentar, care nu avea comanda „Pause”. Am început sã vedem meciul si sã discutãm, dar dupã câteva zeci de minute de înregistrare s-a blocat DVD-ul. A trebuit, prin urmare, sã îl vedem de la capãt si am reluat discutia de la zero. De data aceasta mi-am dat însã seama dupã vreo 20 de minute cã nu mergea reportofonul. M-am întâlnit cu tata din nou a doua zi ca sã reluãm înregistrarea si iar am avut probleme, de data asta dupã minutul 60, asa cã a trebuit sã începem sã vedem meciul pentru a patra oarã de la început pentru a duce la bun sfârsit atât vizionarea, cât si înregistrarea discutiei. Astfel, pânã la minutul 60 aveam trei duble cu discutia, iar de la minutul 60 pânã la capãt am avut una singurã. În prima înregistrare tata intrase într-un soi de discurs de televiziune, adoptând o atitudine cumva neutrã. Rãspunsurile lui erau exterioare, fiind un tip obisnuit cu interviurile TV si cu camerele de filmat. Asa cã pânã la urmã a fost bine cã am fost nevoiti sã întrerupem discutia de mai multe ori, pentru cã asta cred cã l-a fãcut sã renunte la raportarea mecanicã fatã de meci. În a doua parte a discutiei se rãresc întrebãrile, si implicit si dialogul, pentru cã intrãm si noi în meci. Si desi am pierdut din înregistrare lucruri care mi-ar fi plãcut sã rãmânã, am considerat cã îmbinarea între imagine si discutia noastrã functioneazã si ca un document al întâlnirii dintre mine si tatãl meu, si cã nu are rost sã încerc sã-i confer în mod artificial alte semnificatii. Dacã as fi adãugat inserturi care sã explice anumite date din discutie care pot fi dezorientante pentru spectatorii care nu cunosc parcursul carierei lui, sau dacã as fi reînregistrat pãrtile de discutie pierdute, as fi riscat sã pierd prospetimea momentului dintre noi. Ar fi iesit un alt tip de film, cu un alt tip de emotie, sau chiar fãrã emotie.

Rep: În film, tatãl tãu spune cã meciul pe care îl dezbateti era al treilea sau al patrulea care se disputa între cele douã echipe si pe care îl arbitra el. Atunci, de unde vine titlul filmului, „Al doilea joc”?

C.P.: Tata are ca ton de apel la telefon „Al doilea vals”, al lui Sostakovici. Într-o primã fazã m-am gândit cã un posibil titlu ar fi chiar „Al doilea vals”, pentru cã de la un moment dat jocul devine absurd, un fel de dans macabru. Mi s-a pãrut totusi mai potrivit titlul „Al doilea joc” – era a doua oarã când vedeam meciul si el devenea altceva.

Rep: Ce pãrere are tatãl tãu despre film?

C.P.: Tata nu l-a vãzut încã, dar el stie ca nu-i un film serios. Mã tachineazã tot timpul întrebându-mã „Când o sã faci si tu un film serios, un film mare, cu emotie?”.

Carte de vizitã – Corneliu Porumboiu

Corneliu Porumboiu, speranta cinematografiei românesti, s-a nãscut la Vaslui, în urmã cu aproape 40 de ani. A jucat fotbal la juniori la Club Sportiv Vaslui. În 1992 s-a lãsat de fotbal, deoarece, spune el, era prea lenes. A absolvit Universitatea Nationalã de Artã Teatralã si Cinematograficã (UNATC), unde a studiat Regie de film. Scurtmetrajele sale realizate în timpul facultãtii au fost premiate la festivaluri importante de film precum Cannes si Montpellier. În 2006, apare primul sãu lungmetraj, „A fost sau n-a fost?” (12:08 East of Bucharest, titlul în limba englezã), care este selectat la Quinzaine des Réalisateurs si câstigã „Camera d’Or” pentru debut si „Label Europe”, premiul distribuitorilor de film. Pelicula adunã numeroase premii la festivaluri din toatã lumea. În 2009, al doilea lungmetraj al sãu, „Politist, Adjectiv”, câstigã premiul FIPRESCI si premiul juriului la Cannes, unde este proiectat în cadrul sectiunii Un Certain Regard.

Anul trecut, Corneliu Porumboiu a prezentat publicului cel de-al treilea lungmetraj al sãu: „Când se lasã seara peste Bucuresti sau Metabolism” (When Evening Falls on Bucharest or Metabolism, titlul în limba englezã). Pelicula a fost proiectatã în competitiile oficiale ale unor festivaluri internationale de film precum cele de la Locarno, Sarajevo, New York, Toronto, Salonic etc. Cel mai recent film al lui Corneliu Porumboiu se numeste „Al doilea joc”/ The Second Game, un film experiment precum si documentar cu valoare personalã.

- Advertisement -
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
spot_img
Ultimele Știri
Ultimele Știri

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.