AFRONT…Într-unul dintre mijloacele de transport în comun, care face zilnic ruta Vaslui – Husi, un anunt scris mare (alb pe fond rosu, tocmai ca sã sarã în ochii cãlãtorilor) le pune în vedere pasagerilor, cã, dacã soferii le încaseazã banii pe bilete, dar fãrã a le elibera dovada efectivã, pot suna grabnic la un numãr de telefon (în conditiile în care acesta nu este acoperit de cine stie ce obiect, nimerit, întâmplãtor sau poate nu, prin zonã, n.r.). Initiativa patronilor este lãudabilã si chiar bunã de dat exemplu, dacã se pune accent pe corectitudinea… fiscalã, care trebuie impusã. Numai cã ce ne facem cu scriitura?! “…dacã a-ti plãtit si nu a-ti primit bilet, vã rugãm sã sunati la urmãtoarele numere de telefon…”, se precizeazã în anunt. Citind mai atent însã, un pasager mai hâtru s-a întrebat, amuzat: “Bun, pentru bilete, domnii ne spun unde sã sunãm, dar pentru… gramaticã, cum facem?! Dacã am ajuns sã scriem “a-ti” în felul acesta, pe anunturi expuse public, înseamnã cã Limba Românã a ajuns o bãscãlie. Fiecare scrie cum îl taie capul. Poate o datã, sã spunem, sã fi gresit, dar de douã ori?! Si sã nu fi verificat nimeni plãcutele înainte sã fie atârnate?”. Probabil cã nu.
