|

Preasfintitul Ignatie a venit „sã ne sãrute rãnile si sã ne micsoreze suferinta”

BLÂNDUL PÃSTOR

CU SUFLETUL DESCHIS….Dorina Stoica, poeta ce compune versuri religioase, devenind deja foarte cunoscutã în tarã si în diasporã, colaboreazã intens cu Ziarul „Lumina”, apartinând Bisericii Ortoxe Române. Ultimul articol publicat, pe care îl prezentãm cititorilor nostri, se referã la PS Ignatie, pe care scriitoarea Dorina Stoica l-a denumit „Blândul pãstor”. „Pentru cei mai multi, un episcop este o persoanã învãluitã în mister, inaccesibilã si distantã, la care nu poate ajunge oricine si care nu se opreste sã-i vorbeascã oricui! Acest mit a persistat si în mintea mea si a multora ca mine, pânã ce, acum un an si câteva luni, când la o slujire arhiereascã la Bârlad a poposit un episcop cum nu s-a mai vãzut, ce ne-a zâmbit fiecãruia si tuturor, oprindu-se la fiecare, fãrã a se uita la fata celui care a dorit sã-i spunã ceva, ori doar sã-i cearã o binecuvântare.”, scrie Dorina Stoica.

<< Uneori doar în gând, alteori cu voce tare, odatã chiar în spatiul public virtual am oftat „Doamne, n-am pãstor sã-mi spunã/ unde-i apa cea mai bunã./ Doamne n-are cin-sã-mi dea/ Vie Împãrãtia Ta!”.

Dupã schimbãrile din 1989 s-a declansat o emulatie spiritualã nemaivãzutã, uluitoare, a celor din generatia „fãrã Dumnezeu” a perioadei comuniste. Schimbãrile de mentalitate, dar si restructurãrile brutale din economie au fãcut ca multi oameni maturi, dar nu bãtrâni, sã devinã someri si sã fie nevoiti sã se reprofileze ori sã plece din tarã pentru a-si putea întretine familiile. Aceastã stare i-a fãcut sã-si îndrepte ochii spre Dumnezeu, pasii spre biserici si spre mãnãstiri ca sã reziste vitregiilor unei vieti noi si nu tocmai usoare. Cei mai multi datoritã lecturilor, dar si practicãrii Sfintelor Taine ale Bisericii, ajutati de duhovnici, au devenit credinciosi de nãdejde, oameni de bazã prin biserici din tarã si în comunitãtile de români de prin alte tãri. Unii ca acestia nu ar mai putea trãi în alt mod decât asa cum îi povãtuiesc învãtãturile Sfintilor Pãrinti.Implicându-se în viata Bisericii, acolo unde fiecare îsi poate aduce contributia dupã priceperea, râvna si pregãtirea sa, este nevoie adeseori de un sfat, de un cuvânt bun, de o privire aprobatoare, ori de putin din timpul celor care pãstoresc Biserica. În caz contrar, te depãrtezi ori te simti exact ca o oaie fãrã pãstor sau ca un copil fãrã pãrinti. Cãci nu degeaba îl numesti pe preot „pãrinte”, un nume pretios, pe care nu i-l poti da decât acelui care a fãcut posibilã venirea ta pe lume.

Preasfintitul Ignatie al Husilor a venit sã ne sãrute rãnile si sã ne micsoreze suferinta, atunci când suntem îndurerati si nãpãstuiti

Pentru cei mai multi, un episcop este o persoanã învãluitã în mister, inaccesibilã si distantã, la care nu poate ajunge oricine si care nu se opreste sã-i vorbeascã oricui! Acest mit a persistat si în mintea mea si a multora ca mine, pânã ce, acum un an si câteva luni, când la o slujire arhiereascã la Bârlad a poposit un episcop cum nu s-a mai vãzut, ce ne-a zâmbit fiecãruia si tuturor, oprindu-se la fiecare, fãrã a se uita la fata celui care a dorit sã-i spunã ceva, ori doar sã-i cearã o binecuvântare. În acea zi am simtit cã avem în mijlocul nostru un pãstor adevãrat, care nu va fugi de noi, cei simpli si iubitori de Dumnezeu si de Bisericã, „ne va duce la pãsune” si „ne va adãpa” cu apa bunã a credintei, învãtîndu-ne iubirea cea dumnezeiascã prin exemplul personal. Acceptând sã discute cu toti, cãutând solutii pentru a ajuta, cu zâmbet sincer pe fatã si cu inima deschisã, modest, acest tânãr episcop ne-a cucerit pe toti, în asa mãsurã încât fiecare slujire adunã un numãr din ce în ce mai mare de oameni, unii dintre ei veniti special ca sã-l vadã si sã-l asculte, cãci au auzit despre bunãtatea si blândetea sa. Vãzându-l, fiecare se convinge cã Episcopul Ignatie al Husilor a venit „sã ne sãrute rãnile si sã ne micsoreze suferinta, atunci când suntem îndurerati si nãpãstuiti”. Zâmbetul sãu devine molipsitor si se asazã pe fetele tuturor celor aflati în numãr foarte mare în câte o bisericã parohialã mare din oras, sau într-una modestã din vreun sãtuc. Astfel, slujirea arhiereascã se transformã într-o bucurie atât pentru preotii slujitori si familiile acestora, cât si pentru toti cei adunati acolo, în numele Domnului si Mântuitorului Iisus Hristos.

Sã ai siguranta cã între tine si Dumnezeu, la care alergi în necazuri si dureri, se aflã un rugãtor vrednic si deschis la suflet, ascultându-ti cuvintele, fie cã esti om simplu, copil, tânãr, bãtrân ori intelectual, sãrman ori bogat, sãnãtos ori aflat în suferintã, e o certitudine cã Biserica lui Hristos este vie si cã „nu va fi biruitã nici de portile iadului”.

Am gândit cã la acest sfârsit de an, când, cu vocea caldã, ne-a colindat si a împãrtit mii de daruri copiilor nevoiasi si bãtrânilor singuri, cã pesemne asa erau „Pãstorii cei buni” pe vremea când au fost scrise Sfintele Evanghelii „Eu sunt Pãstorul Cel bun si cunosc oile Mele si ele Mã cunosc pe Mine, asa cum Mã cunoaste pe Mine Tatãl si Eu cunosc pe Tatãl”.>>

(Dorina Stoica – Ziarul Lumina)