Preotul Valerian de la Galati a venit sã-si ia rãmas bun de la pãrintele Mina Dobzeu.
SUFERINTÃ… La cãpãtâiul pãrintelui Mina Dobzeu, când putin mai rãmãsese pânã la sãrutul de pe urmã, un fost detinut politic, coleg de celulã cu pãrintele Mina, preotul Valerian din zona Galatiului, a fãcut mãrturisiri tulburãtoare. Îmbrãcat modest, cu pãrul alb, dar cu vocea puternicã, preotul si-a strigat tovarãsul de suferintã: pãrinte Mina! A venit la înmormântarea sa, dezvãluind cã în urmã cu douã luni, Mina Dobzeu, probabil presimtindu-si sfârsitul, îl sunase si-l chemase sã vinã sã îl vadã. Nu a apucat sã vinã, din cauza sãnãtãtii subrede. A povestit ce cumpliti au fost anii în lagãr si cum, în noaptea de Înviere, ca detinutii-preoti sã nu cumva sã facã vreo micã slujbã, i-au scos afarã si i-au bãtut. Pãrintele Mina a fost cel care le dãdea sperantã. „Eram la Gherla, mi-aduc aminte, cine a trecut pe la Gherla, Jilava, Pitesti, Aiud, Balta Mare… 80 de mii au murit în Balta Mare, unde îi duceau de vii. Fãcuse unul niste versuri: „De s-ar scula strãmosii, sã-si vadã-nchisi nepotii/ În tarcurile rosii/ Ar striga în glas cu totii/ Decât pe lume vii/ Mai bine în mormânt de vii”, a rostit cu putere preotul, fãcând ca vorbele sale sã cutremure parcã vãzduhul, dar si inimile sutelor de oameni, care îl priveau. „Pentru cã încã sunt în carne, sunt coleg cu dânsul, vreau sã îi aduc un cuvânt de multumire”, a spus preotul, privind cu ochii tristi spre trupul neînsufletit al pãrintelui Mina.
„L-am cunoscut în Gherla, în Jilava, la Aiud si Balta Mare. Acest om a fost omul rãbdãrii. De la el am învãtat multe, când eram în grele suferinti. A trece prin temnitele comuniste înseamnã a trece din iad în iad. Poate sunteti careva pe-aici, care mai sunteti în viatã… Ne-a fost un coleg la cataramã. Ne-a încurajat în suferintã si ne-a dat sperantã cã scãpãm. Si mi-a spus trei lucruri: pãrinte Valeriene, dacã scãpãm de aici, din iad, trei lucruri sã vizitãm: Biserica, Spitalul si cimitirul. Si toate acestea ne aratã ce suntem”, si-a început cuvântarea preotul de la Galati, ivit între ierarhii care au oficiat slujba de înmormântare a pãrintelui Mina. Îsi ceruse voie sã spunã douã-trei gânduri, din dragoste pentru tovarãsul cu care a îndurat opresiunile unui regim fãrã Dumnezeu.
„Mi-a fãcut o vizitã dupã cãderea comunismului la chilioara mea, în care am avut o întâlnire, nu se poate spune în cuvinte… O clipã petrecutã în paradis, nu este plãtitã nici cu moartea! Nu vreau sã vã retin, cã au dat toate detaliile Preasfintitul Mitropolit, Preasfintitii arhierei, toti, dar pentru cã încã sunt în carne, sunt coleg cu dânsul, vreau sã îi aduc un cuvânt de multumire. M-a frãmântat cã de douã luni de zile m-a sunat si mi-a spus: „nu vrei sã mã vezi?”. Si eu, cu viata subredã, prin închisorile prin care am trecut, 28 de ani… Nu pot sã spunã, cã a fost o clipã. M-am cãlit, m-a întãrit… Suferinta a nãscut în omenire sentimentul religios. Cine îl poate gãsi pe Dumnezeu în suferintã… „, a spus bãtrânul preot, privind multimea cu ochii umezi.
„În lumea întreagã ura osânditorilor, nu s-a linistit, nu s-a linistit, nu s-a linistit…”.
„Si mi-aduc aminte un vers de-al lui si închei. Cu paiul de mãturã se scria acolo. Unse talpa bocancului cu DDT-ul si scriam. Asta, unde? La Aiud! Cu Preasfintitul Mitropolit Anania, unde mi-a dat niste versuri, pe care acolo… Nu pot sã uit! Regret cã am rãmas acolo, cu pãrintele Daniel Tudor, cu pãrintele Floarea Muresanu, profesorul pãrintelui Ioan la Aiud, decapitati, maica Mihaela secretara…Si mi-au dat niste versuri si închei: Undeva, într-o grãdinã, un mormânt singuratic. În jur e liniste. Înversunata urã biruise iubirea. Cel ce scula mortii din mormânte, era închis sub piatra rece a unui mormânt. Fariseii si cãrturarii, mai marii preotilor, îl prinseserã pe Isus, credeau cã-l zdrobiserã. Ucenicii si prietenii lui Isus stãteau ascunsi. Si-si tãinuiau lacrimile ce curgeau din ochii lor, brazdându-le chipurile îndurerate. Asteptau! Îsi aduceau aminte de cuvintele lui Isus, se agãtau de ele cu toatã puterea. Multi se clãtinase în credinta lor, la adierea înselãtoare a îndoielilor. Dar dragostea pentru Hristos Domnul le rãmãsese încã nezdruncinatã. În grãdina Ghetsimani s-a fãcut tãcere si în lumea întreagã ura osânditorilor, nu s-a linistit, nu s-a linistit, nu s-a linistit…”.
Strigãtul sfâsietor al despãrtirii! Amintiri despre noaptea de Înviere, la Gherla!
„Pãrinte Mina, mai vino pe la chilioara mea! Mai vino sã ne mai îmbãrbãtãm. Când ati scãpat din lagãr, v-am vizitat aici, la Husi. Mi-ati dat niste îndemnuri, pentru viata noastrã duhovniceascã. Mi-ati fãcut o vizitã în chilioara mea si mi-ati dat aceste bucurii. Pãrintele, asa cum au spus Preasfintitii, acolo în cer se roagã pentru noi! Acolo este patria noastrã! Eram la Gherla, mi-aduc aminte, cine a trecut pe la Gherla, Jilava, Pitesti, Aiud, Balta Mare…80 de mii au murit în Balta Mare, unde îi duceau de vii. Fãcuse unul niste versuri: „De s-ar scula strãmosii, sã-si vadã-nchisi nepotii/ În tarcurile rosii/ Ar striga în glas cu totii/ Decât pe lume vii/ Mai bine în mormânt de vii”. În închisoare, dacã te rugai sau miscai ceva, „lasã gura”, îti fãcea impresia cã nu mai poti vorbi. Si de Înviere, am fãcut o Înviere la Gherla, asa de frumoasã, iar dacã au aflat cã ne bucurãm acolo, al doilea an, au fãcut o perchezitie si ne-au scos afarã, în batjocurã, ne-au bãtut. Si-a fãcut unul niste versuri: „Cum stãteam culcat pe spate/ Cu pleoapele închise pe jumãtate/ Deodatã sare clanta: hai sus, hai drepti! / E noapte de perchezitie/ În noaptea asta sfântã, aici, ca-n toatã tara/ Unde este o puscãrie/ La fel rãcneste fiara / În timp ce preotii, în usi de altare împart lumina/ Aici începe rãscoleala cu inimã hainã/ S-a termina rãscoleala si-au plecat/ În urma lor rãsunã un glas puternic: Hristos a Înviat! / Suntem din neamul cel ce crede-n Înviere/ Si-n veci de veci neamul nu piere. Amin”.
