În viatã, de cele mai multe ori, este despre care parte a paharului o vezi: pe cea plinã, ori pe cea goalã. Urmãtoarea relatare este despre partea plinã, despre sperantã si despre oportunitãti.
Dupã douã luni de izolare, venind acasã si plimbându-mã agale prin centrul orasului, m-am oprit contemplativ în Secu. Am vãzut zeci si zeci de tineri pe care nu îi mai vãzusem de vara trecutã, de când se strânseserã cu totii în poligonul de la Paiu. Nu i-am judecat cã s-au adunat în grupuri mari, nu i-am judecat cã nu pãstreazã distanta si nici nu prea îmi vine sã îi judec pentru mizeria lãsatã în urma lor, drept „nota de platã” pentru toata perioada de izolare. M-a molipsit entuziasmul si bucuria lor, povestile spuse cu voce tare sau salutãrile transmise din depãrtare cãtre oricine le era cunoscut. Am intrat în vorbã cu foarte multi studenti si i-am întrebat pe fiecare ce planuri are pentru vara aceasta. Mai toti au spus cã cel mai probabil vor sta în Vaslui pânã la redeschiderea noului an universitar, chiar si cei care aveau locuri de muncã în orasele de studiu. Nimeni nu pãrea extrem de încântat de ideea de vacantã prelungitã în Vaslui, dar în acelasi timp la întrebarea „dar dacã am face ceva tare?” cu totii au rezonat. Si mi-am zis „mamã, tu îti dai seama? Sunt toti acasã si vor fi toatã vara. Ce tare!”
Apoi m-am asezat pe o bordurã si m-am gândit la ce sansã ar putea avea Vasluiul în toate aceste luni dacã ar reusi sã închege o miscare care sã dea un aer proaspãt rutinei cotidiene. Avem printre noi tineri cu multiple competente dar mai ales cu o altã viziune, pe care am putea sã îi angrenãm în tot felul de proiecte de pe urma cãrora orasul ar avea de câstigat. Ni s-a ivit oportunitatea de a-i avea acasã si ar fi pãcat sã nu stim sã profitãm atât noi, cât si ei de aceastã conjuncturã.
Desigur, în calea acestui ideal stã o lipsã de strategie si de interes în ceea ce priveste tinerii si problemele de tineret. Fãrã a da vina pe cineva, în spetã administratia localã, si fãrã a crea un fals conflict între generatii, eu nu am auzit vreodatã sã existe la nivel de judet ori municipiu un astfel de proiect pe termen lung, o strategie cu obiective clare si directii reale. Ori dezbateri cu si pentru tineri, ori proiecte participative, ori initiative ale tinerilor luate în considerare. Sã fi fost, poate, si unele exceptii.
Sigur, Vasluiului, un oras exemplar de conservator, nu prea îi convine forma de exprimare a noii generatii si îi cautã doar bube. Cum ar fi mizeria lãsatã în urmã dupã o noapte mai lungã, sau gãlagia facutã, stilul vestimentar sau atitudinea aparent superficialã. Totusi, dacã i-ai întelege, dacã i-ai întreba, ai vedea cã în spatele oricãrui spirit de revoltã stã foarte multã curiozitate si dorintã de explorare.
Cei mai multi dintre tinerii cu care am discutat în ultimele trei zile mi-au spus cã nu simt cã apartin acestui loc, în sensul cã nu se considerã luati în seamã în nimic din ce se petrece în jurul lor, nu se simt reprezentati de nimeni si cã vocea lor nu va rãzbate oricât ar încerca, pentru cã nimeni nu îi va asculta. Unul dintre exemplele folosite, mic dar reprezentativ, a fost „transformarea” (demolarea) prin care a trecut Corpu’ B (asa cum îi spun unii parcului de lângã Complex).
Pânã sã mã prind de unde putem apuca problema si sã o transformãm într-o mare oportunitate, mi-a venit în minte o maximã pe care o reconstitui aproximativ: „O societate cu adevãrat trainicã este cea care va sãdi arbori la umbra cãrora vor sta urmasii ei.”
(Ciprian Hordilã)
