|

Primii eroi din eroii cu an 1916

ISTORIE… Rãzboiul pentru Întregirea Neamului 1916-1919 a fost un adevãrat examen civic pentru poporul român. Am avut arte atunci de a doua generatie de aur a conducãtorilor natiunii (prima a fost cea de la 1848), iar întregul popor român a dovedit dragoste de tarã, demonstrând aceasta prin fapte de multe ori dureroase pentru noi, dar cu roade uneori neasteptat de bune. Un merit deosebit credem cã l-a avut si scoala, prin înaltul nivel patriotic al educatiei (care lipseste astãzi), prin sãdirea înaltelor sentimente ale dragostei de neam si de tarã de la cea mai fragedã vârstã. La acestea, s-a adãugat bunul simt al românului, obisnuinta sa de a trece prin situatii grele si de a le învinge în final.

Dan Ravaru

În primele lupte desfãsurate în Transilvania s-a remarcat în special Armata a IV-a sau de Nord, comandatã de generalul Prezan (de la Dumesti-Vaslui). În cadrul unor lupte desfãsurate pe 8 septembrie, este ocupat, dupã lupte înversunate, orasul Miercurea Ciuc. La atacul de aici a murit de moartea cea mai aleasã a eroilor, dupã cum spune Kiritescu, cãpitanul Nicolae Volovici, unul din rasa poetilor soldati ai lui Kornel si Petoppy, pe care dacã nu i-a egalat geniul poetic, desigur cã nu le-a stat înapoi ca simtire si avânt. El a cãzut pe când comanda o companie din Batalionul de Avangardã al Regimentului 15 Rãzboieni, lovit de un glont în frunte. A murit de moartea pe care si-a dorit-o si a chemat-o în versurile sale vitejesti:

“De o fi sã mor, tu, Doamne, dã-mi o moarte vitejeascã,

Un glonte-n floarea din chipiu, în lupte mã izbeascã

Nu voi sã mor pe cãpãtâi, cum mor toti nevoiasii

Pe-otele ori pe-un cãpãtâi adorm pe veci ostasii!

Schilavu-mi trup înfãsurat în pânza tricolorã,

Mi-l plânge trâmbitasii mei, nu mamã, nu surorã

Cu coif cu armele gãtit ca pe un mire-ales de moarte

Nu cioclii pe grumazul lor, ci soldatii sã mã poarte”.

Eroii cãzuti pe “transeea mortii”

O etapã sângeroasã în desfãsurarea rãzboiului a fost momentul retragerii din Transilvania deoarece în sud, la Turtucaia, armata românã suferise mari înfrângeri, o parte din trupe au fost transferate din Transilvania, iar cele rãmase au înfruntat cu greu dusmanul. Aici întâlnim momente de eroism colectiv. În luptele de la Brasov, se remarcã Regimentul 12 Cantemir din Bârlad, ostasii sãi comportându-se eroic. Ei traverseazã câmpia goalã si neadãpostitã dintre soseaua Prejmer – Brasov, mãturatã de rafalele artileriei dusmani. Un divizion de obuze îi însotesc. Soldatii Regimentului bârlãdean, luptând în stânga Diviziei a III-a, ajung pânã aproape de Brasov, resping pe dusmanul ce înaintase pânã în marginea Brasovului si recuceresc tunurile pierdute în ziua anterioarã. În ansamblul bãtãliei pentru Brasov, se reliefeazã situatia cu totul dramaticã de la Bartolomeu, în gara secundarã si cartierul orasului acolo, unde a existat ceea ce s-a numit “transeea mortii”. Aici au dat dovadã de eroism pânã la jertfa de sine soldatii Regimentului 24 Tecuci, o companie din 168 de oameni din acest Regiment, cu o mitralierã au alcãtuit un front de 200 de m, folosind taluzul cãii ferate drept transee. În focul luptei, nu a observat cã flancul stâng fusese descoperit si pierduserã legãtura cu alte unitãti românesti. Urmarea a fost tragicã. Un detasament german a reusit sã se strecoare în spate. Dotati cu mitraliere si grenade, favorizati de elementul surprizã, inamicii atacã necrutãtor. Bilantul este mai mult decât tragic: toti cei 168 de militari români sunt ucisi. De la Brasov, trupele austro-ungare îsi planificã fortarea trecãtorii Predeal, drumul cel mai scurt spre Bucuresti, capitala României. Aici se lovesc, însã, de o rezistentã cu totul înversunatã. Luptele crâncene, duse în jurul gãrii au rãmas amintiri de neuitat pentru locuitorii Predealului. Rezistenta a fost înfrântã, dar dupã concentrarea unui mare numãr de forte inamice. Zece zile de eforturi inamice au fost zadarnice, dar dupã marile distrugeri si dupã atacurile realizate de inamic pe flancuri si în spate, rezistenta noastrã se clatinã. Românii continuã sã lupte cu toate mijloacele la îndemânã, cu baioneta si cu grenada, dar sunt coplesiti de tehnica superioarã a inamicilor si de marele numãr al acestora. Unitãti maghiare si germane atacã din flancul estic Predealul, obiectivul principal fiind si de data aceasta gara asupra cãreia se nãpustesc alte coloane germane dinspre rãsãrit. În frontul nostru se produc spãrturi, iar ultimii combatanti români apãrã pânã la sacrificiul suprem Gara Predeal. Dupã pierdea Gãrii, luptele au continuat cu aceeasi înversunare încât localitatea a trebuit ocupatã casã cu casã. A fost uimitoare vitejia extraordinarã a românilor, îndãrãtnicirea si dispretul lor fatã de moarte atunci când apãrau aceastã poartã a României. Ei mor, întorsi cu fata spre Ardeal.

Învãtãtorul Vasile Mitru, ofiter de rezervã, nãscut la Tãcuta

În timpul Primului Rãzboi Mondial, învãtãtorii, ofiteri de rezervã s-au înscris între cele mai nobile exemple de eroism, de jertfã pentru patrie, au dat dovadã, în cele mai diferite împrejurãri, de un sincer si înalt patriotism, fiind în permanentã exemple înãltãtoare pentru ostasii aflati în subordine. Unul dintre acestia a fost si învãtãtorul Vasile Mitru, care se înscrie atât în categoria învãtãtorilor exemplari, cât si în cea a eroilor neamului. Vasile Mitru s-a nãscut la 6 februarie 1887, la Tãcuta, si a urmat cursurile prestigioasei Scoli Normale Vasile Lupu din Iasi, fiind sef de promotie. Din anul 1906, este învãtãtor la Cursesti-Rãzesi, iar din 1911, la Hârsova, unde se bucurã de aprecieri deosebite din partea savantului Dragomir Hurmuzescu, proprietarul mosiei. Ca militar, se distinge prima oarã în 1913 în cursul campaniei din Bulgaria în urma cãreia a fost medaliat, iar din decembrie 1915 este înaintat sublocotenent în rezervã. În Primul Rãzboi Mondial, este comandant de pluton în Regimentul 8 Vânãtori si cunoaste o moarte eroicã la 23 octombrie 1916. A fost înmormântat în Cimitirul Eroilor de la Mãnãstirea Casin, fiind decorat post mortem pentru vitejia de care a dat dovadã. Vasile Mitru a avut si preocupãri poetice. A publicat versuri în mai multe publicatii, dar cea mai impresionantã rãmâne cea scrisã de pe front, cu câteva zile înainte de a muri, când trãia parcã presimtirea sfârsitului ca si cãpitanul Volovici:

“O, soare, vii

Sã luminezi

A mortii cresteri

Aruncã-n mine o razã

Cãci groaznic întuneric este.

Când mã întorc spre rãsãrit,

Renaste-n mine un dor nespus

Si-un vis urât mã urmãreste

Dacã privesc înspre apus.

O, soare vesel al vietii

Topeste negurile adânci

Si lasã inima-mi sã zboare

Deasupra crestelor pe stânci.

Sunt obosit, mã cheamã zarea

Si-acasã inima mã cere

De ce-s cãrãrile închise,

De ce mai grea nemãrginire?”.

Am început pelerinajul nostru cãtre eroii neamului cu un erou poet si încheiem acum tot cu un erou poet.