† Ignatie,
din mila si purtarea de grijã a Celui de Sus
Episcop al Husilor,
Iubitilor frati preoti, ostenitorilor din sfintele mãnãstiri si alesului popor al lui Dumnezeu, har îmbelsugat, luminã îndestulãtoare si bucurie sfântã de la Hristos Cel Înviat, iar din parte-mi pãrinteascã îmbrãtisare
„Când ochii ucenicilor/erau închisi încã,
Pâinea a fost cheia/prin care li s-au deschis ochii si au cunoscut pe Cel Atotputernic:/ochii întunecati au vãzut
vedenie de bucurie/si s-au umplut dintr-odatã de fericire”
Cinstiti slujitori ai Sfintelor Altare,
Iubiti frati si surori împreunã-rugãtori,
Hristos a înviat!
Este noaptea de Înviere. Lumânãrile pe care le tinem acum în mâini au transformat întunericul în vãpãi de luminã asezate pe chipurile noastre. O noapte plinã de luminã. Dacã ne uitãm în stânga sau în dreapta noastrã, vedem doar fete luminate si luminoase. Doar ochi scânteind a limpezime, frumusete si bucurie. Doar mâini care se strãduie sã aibã grijã de luminã. Adicã, dorintã de a nu pierde niciodatã lumina. Învierea devine pentru noi limpezimea, frumusetea si lumina fetelor noastre. Un chip luminos si bucuros este ca o zi de primãvarã dupã o iarnã grea si întunecatã.
Prin urmare, asa arãtãm noi în noaptea sfântã de Înviere: fete luminate, ochi luminati, mâini luminate, chiar dacã suntem împresurati de desisul noptii. Aceasta este minunea pe care o trãim an de an si care poate deveni bucuria noastrã de zi cu zi dacã Îl primim pe Hristos Cel Înviat în fiinta noastrã. Si cum se poate întâmpla acest lucru?
Iubiti credinciosi,
As vrea sã vã spun o poveste adevãratã. În ziua din duminica Învierii, doi ucenici ai Domnului, Luca si Cleopa, cãlãtoreau înspre un sat, „al cãrui nume era Emaus” (Luca 24, 13) si care se afla la cîtiva kilometri de Ierusalim. Probabil se întorceau acasã. Nu stim sigur. Ceea ce stim cu certitudine este cã, din pãcate, erau tristi. Purtau în inima lor tragedia rãstignirii lui Hristos din Vinerea Mare. Erau convinsi cã totul s-a terminat odatã cu rãutatea oamenilor care au crezut cã Îl pot omorî pe Dumnezeu. Crucea era pentru ei realitatea care le-a zãdãrnicit toate sperantele. Pãrea cã Învãtãtorul lor nu s-a tinut de promisiunea cã va învia a treia zi din morti. Suferinta Crucii era mult prea puternicã, prea apãsãtoare, ca sã mai creadã în biruinta mortii prin Înviere. De aceea, în drumul lor spre Emaus povesteau despre cele întâmplate în Ierusalim zilele trecute. Privirile lor dansau în pulberea pãmântului. Fruntile le erau îngândurate. Iar inimile se hrãneau cu pâinea amarã a tristetii si a nedumeririi. La un moment dat, în toatã dezamãgirea si tristetea lor, se apropie de ei, pe neasteptate, un Strãin, care devine instantaneu companionul lor de drum. Strãinul era Hristos, însã acestia nu Îl recunosc. Aici nu este vorba despre uitare sau ignorantã, ci de faptul cã Însusi Hristos, Strãinul, fãcea ca ei sã nu Îl poatã identifica, chiar dacã arãta ca înainte. De ce? Pentru cã Hristos voia sã fie recunoscut în altceva, nu în cuvântul pe care îl împãrtãsea. Apoi, Strãinul intrã în vorbã cu ei. Le pune o întrebare, care am spune noi, a picat ca nuca în perete: „ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbati unul cu altul în drumul vostru?” (Luca 24, 17). Altfel spus, de ce vã pierdeti vremea discutând asemenea lucruri? Cleopa, putin mai îndrãznet, rãspunde, cu indignare si uimire, tot printr-o întrebare: Tu esti singurul strãin de tot ceea ce s-a întâmplat cumplit în zilele acestea în Ierusalim? Tu esti singurul neinformat de faptul cã „Iisus Nazariteanul, Care era prooroc puternic în faptã si în cuvânt înaintea lui Dumnezeu si a întregului popor” (Luca 24, 19) a fost „osândit la moarte si L-au rãstignit arhiereii si mai-marii nostri” (Luca 24, 20)? Ba mai mult decât atât, femeile mironosite au mers la mormântul, unde a fost îngropat Iisus, si l-au gãsit gol. Deci, orice sperantã legatã de Învãtãtorul nostru ni se pare spulberatã. Strãinul, auzind aceste cuvinte, le reproseazã celor doi, grãindu-le astfel: „O, nepriceputilor si zãbavnicilor cu inima ca sã credeti toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos sã pãtimeascã acestea si sã intre în slava Sa?” (Luca 24, 25-26). Si a început sã le tâlcuiascã toate textele din Scripturã care se refereau la El, cã va suferi, cã va fi rãstignit si cã a treia zi va învia. Ucenicilor le place cum le vorbeste acest companion. Timpul a trecut repede si au ajuns spre searã în satul Emaus. Strãinul este invitat la cinã. Luca si Cleopa au dorit ca Cel care le-a vorbit asa de frumos, încât a reusit sã aprindã inimile lor de viatã si cunoastere, sã poposeascã în casa lor si sã cineze. Fapt care s-a si întâmplat. Ospitalitatea lor este rãsplãtitã cu ceva la care nici mãcar nu se gândeau. Asa este Dumnezeu: dãruieste omului mult mai mult decât se asteaptã si crede cã ar merita. Toti sunt asezati la masã. Strãinul ia pâinea, o binecuvinteazã, o frânge si o dã ucenicilor Luca si Cleopa. În acest moment se întâmplã ceva extraordinar: concomitent cu frângerea pâinii, ei Îl recunosc pe Hristos, Care se face nevãzut. Abia acum si-au dat seama cã Strãinul care i-a însotit tot drumul nu a fost altcineva decât Hristos cel rãstignit si înviat.
Iubitii mei fii sufletesti,
Ucenicii Luca si Cleopa doar prin frângerea pâinii, prin Sfânta Împãrtãsanie au primit certitudinea Învierii. Tristetea si nedumerirea lor au fost transformate în „arderea inimii”, care nu este altceva decât lumina si cãldura bucuriei. Le-a înviat mai întâi inima si apoi le-a dãruit o minte în stare de a-L recunoaste cã este El cel înviat. Au priceput cã atunci când Hristos a devenit nevãzut, atunci când a dispãrut, au primit harul de a-L vedea si mai bine. Cu alte cuvinte, au fost hãrãziti cu o vedere interioarã care este capabilã sã sesizeze, în chip limpede si lãmurit, cele nevãzute. Sfânta Împãrtãsanie ne dã puterea ca sã înviem, cu adevãrat, ori de câte ori suntem rãpusi de arsita tristetilor, de povara singurãtãtii, otrava urii sau de frica nesigurantei.
Preaiubitii mei,
Lumea modernã si contemporanã vrea sã ne convingã tot mai mult cã doar ceea ce se vede este esential si vrednic de luat în seamã. Ne comportãm exact ca în acea poveste realã, intitulatã sugestiv „Intuitia, învãtãtorul si Dumnezeu”, pentru care un profesor, Gheorghe Zamfiroiu, a fost pedepsit cu cinci ani de închisoare (1949-1954) în perioada comunistã. Despre ce este vorba? „La ora de intuitie, într-o scoalã din cartierul bucurestean Balta Albã, venise prin 1949 în inspectie un «tovarãs», care a tinut, cu tot dinadinsul, sã le explice copiilor cum e cu «intuitia»: Copii, puteti atinge banca? O vedeti? Ea ESTE? Copiii, în cor: ESTE! La care, inspectorul, în apoteoza lui materialist-dialecticã, pluseazã: Dar pe Dumnezeu Îl puteti atinge,Îl vedeti? Copiii, mai sovãitori: N-nuu… Deci, conchide decis inspectorul – DUMNEZEU NU ESTE! La care învãtãtorul se simti dator sã intervinã: Copii, voi îl vedeti pe tovarãsul inspector? Toti copiii: Da… Vine o nouã întrebare: îl puteti atinge? Rãspunsul curge de la sine: Da… Si concluzia «intuitiei»: Copii, deci tovarãsul inspector este? ESTE, au rãspuns copiii în cor. Inspectorul era pe deplin satisfãcut, aprobând reluarea teoriei sale (…). Dar, copii, revine învãtãtorul, puteti vedea si pipãi mintea tovarãsului inspector? Copiii rãspund, siguri pe ei si pe dialectica întâmplãrii, Nuu,în fata unui tovarãs care încã nu apucase sã-si steargã de pe fatã zâmbetul materialist, pipãibil si satisfãcut. Ea este? Sfârseste învãtãtorul. NU ESTE!, rãspund copiii, decisi si fericiti cã, în acea orã, înteleseserã cum e cu intuitia”.
Tâlcul acestei povesti este cã tot ceea ce nu se vede este mult mai important decât ceea ce se vede. Atât Dumnezeu, cât si mintea sau sufletul omului nu se vãd, însã sunt esentiale pentru viata noastrã. Atunci când facem abstractie de dimensiunea spiritualã a vietii noastre si o exilãm, devenim niste mormane de carne, în stare sã ne comportãm ca niste monstri cu semenii nostri. Avem la îndemânã douã exemple concrete ale experientei istorice, care ne lãmuresc cu privire la izgonirea lui Dumnezeu si a dimensiunii spiritualului din societate: nazismul si comunismul. Amândouã „nenorociri ale secolului XX” l-au transformat pe om într-o fiarã pentru omul de lângã el: în comunism „cine voia fie înger, ajungea fiarã”, iar în nazism „cine îsi propunea sã ajungã un animal de pradã, reusea asta prea bine”.
Astãzi trãim vremurile unui alt fel de totalitarism, mai subtil decât celelalte, dar cu o fortã similarã de impunere: este totalitarismul progresistilor care aruncã la cosul de gunoi al istoriei valorile supreme traditionale: credintã, familie si culturã conectatã la trecut si actualizatã fidel cu ceea ce conferã demnitate, stabilitate, nu relativism moral si fluiditate biologicã. Sub masca falsã a tolerantei si a respectãrii diversitãtii se instaureazã lupta drepturilor de grup în defavoarea drepturilor naturale ale persoanei umane. Prin urmare, totalitarismul actual este mai cumplit si mai groaznic pe termen lung decât totalitarismele secolului al XX-lea, pentru cã îl subjugã pe om pietei nesãbuite a dorintelor trupului, încarcerându-l în material, fãrã sã aibã perspectiva credintei ca vedere si „încredintare a lucrurilor celor nevãzute” (Evrei 11, 1). Este o încercare de reconfigurare a unei noi umanitãti înstrãinate de Dumnezeu. Uneori nici nu ne dãm seama cum ne distruge „gratios” si „tolerant”. Este ca sarpele care îsi calculeazã cu precizie muscãtura fatalã. De aceea, chipul lumii de astãzi este marcat de mediocritate ca uzurpare a meritocratiei, de prostie ca „ticãlosie inteligentã”, de calomnie ca „inventie credibilã”, de intolerantã ca „patologie a diversitãtii”, de plãcerile pãcãtoase ca „însusiri nobile ale omului deplin si viu deplin”, de minciunã ca narcisism distructiv al destinelor celorlalti, de bãdãrãnie ca „sinceritate” pãcãtoasã si fudulã si de discreditare a credintei ca bucurie si autenticitate a interioritãtii omului.
Având în minte toate acestea, putem afirma cu certitudine cã experienta de la Emaus, adicã împãrtãsirea cu Hristos si trãirea adevãrului cã cele nevãzute sunt infinit mai esentiale decât cele materiale sau cã cele din urmã (cele vizibile) îsi capãtã adevãrata valoare doar luminate de cele nevãzute, este unica salvare de la tristetile si nedumeririle lumii de astãzi. Doar Emausul Liturghiei poate schimba inimile noastre în luminã, bucurie si liniste de la Dumnezeu, pentru cã este singura „fereastrã prin care putem sã vedem cerul”. Si, Doamne, câtã nevoie avem de cer pentru a scãpa de iadul pãcatelor!
Fie-vã sãrbãtorile luminoase, pasnice si pline de adevãrul salutului pascal: Hristos a înviat!
Al vostru pãrinte si prieten de tot binele voitor si fierbinte rugãtor, † Pãrintele Episcop Ignatie al Husilor
