MINUNE…Nu departe de Vaslui, în drum spre Pungesti, la câtiva kilometri, se aflã localitatea Puscasi. De la drumul national trebuie sã vã îndreptati spre sat, pe un drum îngust, dar asfaltat pânã la pãdure. Aici se aflã troita familiei Motãu, unde de zece zile icoana Sfântului Arsenie Boca plânge. “Este lacrima durerii”, a unui popor chinuit, care de la Revolutie a luat calea pribegiei pentru cã în tara lor, asa cum a prevestit si Sfântul Pãrinte înainte de a muri, nu mai este chip sã trãiesti. Acum când previziunile sale se împlinesc, oamenii se roagã la icoana sa care plânge. Adusã de un tânãr sofer, de la mãnãstirea Lainici, icoana a fost pusã în troitã de ziua Sfântului Gheorghe, o troitã ridicatã de familie în memoria sorei sale care a murit la 14 ani. De câteva zile, aici la Puscasi e un adevãrat pelerinaj. Zeci de oameni din toatã tara vin si se roagã la icoanã. Cu totii rãmân uimiti de aceastã minune.
Sute de oameni vin zilnic sã vadã cu ochii lor minunea de la Puscasi. Icoana lui Arsenie Boca adusã de la mãnãstirea Lainici lãcrimeazã. Si acest lucru se întâmplã de zece zile, mai exact de la Sf. Gheorghe, de când icoana a fost pusã în troitã de cãtre Gheorghe Motãu, un pensionar, care acum opt ani a construit aceastã troitã în memoria fetei lui care a murit la 14 ani. “Bãiatul meu lucreazã la firma de transport public din Vaslui. Face si curse speciale, mai ales cu grupuri organizate pe la mãnãstiri. De fiecare datã când pleacã în astfel de pelerinaje pe la mãnãstiri, aduce acasã câte o icoanã. Acum, de la mãnãstirea Lainici, a cumpãrat aceastã icoanã cu Sfântul Arsenie si a adus-o acasã. Am tinut-o în casã, iar de Sfântul Gheorghe am dus-o în troitã si de atunci lãcrimeazã continuu”. “Este lacrima durerii”, spune un duhovnic uluit de cele petrecute la Puscasi. “Parcã nu suntem vrednici sã primim o asa mare minune la noi în judet”, a spus acesta amãrât când a aflat cã niciun preot nu a venit sã cerceteze icoana.
Rãspunsul preotului din sat la minunea de la Puscasi
Niciun preot nu a venit sã cerceteze icoana. Preotul din sat îl foloseste pe dascãl ca purtãtor de cuvânt si le-a transmis proprietarilor troitei cã nu poate veni si cã, probabil, cei de la Episcopie, de la Husi, vor trimite pe cineva. Dar nu se stie când. “L-am chemat pe preotul din sat si i-am spus cã icoana lãcrimeazã. Mi-a transmis prin dascãl sã iau icoana si s-o duc în casã sã nu o mai tin în troitã. Nu o sã fac acest lucru. Uitati-vã câti oameni sunt aici si se roagã. N-ar fi si pãcat s-o tin ascunsã ? Am înteles de la oamenii din sat cã dascãlul ar fi spus la slujba de duminicã cum cã noi am fi pus mir cu seringa în icoanã. Dar niciunul dintre ei nu a venit sã se uite”, a mai spus Gheorghe Motãu, mâhnit. “Stiu de ce se fereste preotul din sat sã facã o aghiasmã la troitã. Îi este fricã, fiindcã Arsenie Boca nu este încã declarat sfânt. Dar ce mai conteazã. Arsenie Boca ne aratã prin semne cã a venit timpul sã fie canonizat. Cum sã arate cã este sfânt, decât prin asa semne? De asta este o minune si cred cã icoana trebuie cercetatã. E un semn cã Sfântul Ardealului trebuie canonizat. Mâine, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi acolo. Nimeni nu mã poate opri”, a mai spus duhovnicul.
Sute de pelerini din toatã tara au venit sã vadã cum icoana Sfântului Ardealului lãcrimeazã. Sunt masini venite din toatã tarã, de la Neamt, Iasi, Vrancea, Suceava, Prahova, Bucuresti, Cluj si nu numai. Stau ore în sir si asteaptã cuminti la rând sã intre în troitã. Nu se strâng bani. Oamenii aduc flori si aprind lumânãri. E o liniste de mormânt. Nu sunt garduri metalice si nici jandarmi care sã ordoneze rândul. Oamenii asteaptã linistiti, pãtrunsi de intensitatea momentului, sã se roage la Arsenie Boca care lãcrimeazã. “Chiar si ieri, pe acea ploaie, lumea a stat la rând. Vin masini de peste tot si le spunem la toti povestea icoanei. De când Veronica, vecina noastrã, a venit la sotie si i-a spus cã icoana lãcrimeazã, am stiut cã e o minune. Sotia mea s-a rugat mult sã ajungã la mormântul Sfântului. A fost cu nora mea, cu nepotii si bãiatul. A ajuns pânã la bisericã si i s-a fãcut rãu, e bolnavã rãu sãraca. Are diabet, boala Parkinson, e hipertensivã si e operatã de douã ori la coloanã. Tare rãu i-a pãrut cã nu a ajuns la mormânt. Iatã cã Sfântul a venit acum în casa noastrã. Mare bucurie si mare dar ne-a fãcut. De asta am rugat pe toti cei care vin sã nu lase niciun ban”, a mai spus Gheorghe Motãu.
Povestea icoanei si a familiei care a adus-o la Puscasi
Povestea troitei si a icoanei e una tulburãtoare. Familia Motãu, dupã ce a iesit la pensie, s-a retras în satul natal, la Puscasi. Se întâmpla acum 10 ani. Au început sã construiascã o casã, iar dupã doi ani de la începerea lucrãrilor au ridicat si troita. “Troita am ridicat-o în amintirea fetitei noastre care s-a stins la 14 ani. Nu a avut nimic si s-a topit în doar câteva zile. A murit din cauza unei septicemii, asa mi s-a spus. Pânã atunci nu a avut nimic. Asa a fost sã fie. Acest lucru se întâmpla în 1990, imediat dupã Revolutie. A fost internatã la doctorul Lupu si în câteva zile s-a stins. Nici acum nu stiu exact ce s-a întâmplat. Atunci nu puteai sã pui multe întrebãri. Când am ridicat troita, am închinat-o în memoria fetitei mele neprihãnite. Timpul a trecut, iar rãnile s-au vindecat. Fratele ei, Claudiu, acum sofer la Transurb (n.r. firma localã de transport public), când merge cu grupuri pe la mãnãstiri, prin tarã, cumpãrã icoane si le pune în troitã. Asa s-a întâmplat si acum. A fost la mãnãstirea Lainici si a cumpãrat icoana cu Sfântul pentru mama lui, ca s-o aibã în casã, fiindcã la sfârsitul lunii martie, anul acesta, bãiatul si nora au plecat cu sotia mea, la Prislop sã-i îndeplineascã un vis, sã ajungã la mormântul Sfântului Ardealului. E bolnavã rãu sotia si vroia sã aibã o alinare. Nu a putut sã ajungã pânã sus la mormânt. Când a ajuns jos, la bisericã, i s-a fãcut rãu. Tare rãu i-a mai pãrut si mult a mai suferit. Dar iatã cã Sfântul i-a ascultat ruga si a venit la noi acasã”, a povestit Gheorghe Motãu. Si amplasamentul troitei a fost o încercare pentru familia Motãu. “ Am vrut sã o facem mai sub pãdure, la drum, sã fie vizibilã. Dar acolo era o crâsmã si sotul meu a zis cã nu se cade. Am hotãrât sã o construim, aici, lângã casa noastrã, chiar lângã gardul vecinei noastre, Veronica. Tot dânsa ne-a dat vestea în dimineata aceea. N-am sã uit aceastã zi niciodatã. Era vineri, imediat dupã Sfântul Ghoerghe, si de dimineatã vecina mea a venit într-un suflet. Mi-a zis cã icoana adusã de Claudiu lãcrimeazã. Nu mi-a venit sã cred. M-am dus si am vãzut minunea. De atunci continuu lãcrimeazã pentru noi si pentru durerea noastrã”, a spus Viorica Motãu, o femeie care a ajuns la 60 de ani doborâtã de boalã. A lucrat la Confectii Vaslui si necazurile parcã s-au tinut scai de ea. Acum nepotii sunt lumina ochilor ei. Se bucurã când îi vede cum se joacã în curtea ei.
Veronica, femeia care a vãzut prima minunea
Veronica Rusu este primul martor al minunii. Troita este amplasatã chiar lângã gardul sãu. În spate, bãiatul a ridicat o casã cu etaj cu care bãtrâna se mândreste. Este totusi tristã cã, de cinci ani, copilul nu a mai venit acasã. Locuieste în casa bãtrâneascã si dacã ar da timpul înapoi si-ar dori ca bãiatul sã nu fi plecat de lângã dânsa si sã fi locuit acolo, mai sãraci, dar împreunã. “Eu obisnuiesc sã merg la vecina mea tot timpul. E bolnavã si o mai ajut. Cã-s singurã si nu am ce face. Copilul meu nu a mai venit acasã de cinci ani, asa cã n-am grija cui sã o port. Munceste în strãinãtate sã-si facã o casã. Si uitati-vã cum stã goalã. Pe aici sunt multe hardughii care stau asa, pãrãsite. Oare pentru ce le mai fac, dacã pe noi ne lasã uitati aici în sat. Si cum vã spuneam, eu am în grijã troita. Seara o încui, dimineata o descui. Vineri, când m-am dus s-o descui, am vãzut cum din ochi curge o lacrimã. M-am dus repede la vecina s-o anunt. Am anuntat si preotul, pe toatã lumea. Mã bucur acum cã aici vine atâta lume. Si dupã cum vedeti lacrimile curg continuu. Am pus un prosop curat dedesubt. Ne-am gândit sã strângem într-o candelã mirul, dar nu avem cum” ne-a povestit bãtrâna. “Aoleu, nu mã mai pozati, cã-s bãtrânã si mã vede lumea cât de urâtã sunt”, a mai spus acesta la vederea aparatului de fotografiat. Sperã cã aceastã întâmplare sã fie un semn si pentru familia sa. Si i-ar dori pe cei apropiati acasã, nu în strãinãtate.
