EROI…Izbucnirea Primului Rãzboi Mondial si angajarea a milioane de oameni în vâltoarea celei mai mari conflagratii militare ridicau în mod obiectiv în fata poporului român probleme de însemnãtate crucialã pentru destinele sale. Regele Ferdinand si Ionel Brãtianu, dupã doi ani de neutralitate, au luat una dintre cele mai riscante decizii din istoria României, si anume, intrarea regatului în Marele Rãzboi alãturi de Antanta, la data de 27 august 1916. Aceastã miscare ar fi putut însemna ori îndeplinirea unui vechi ideal al românilor, reîntregirea tãrii, ori disparitia ei ca stat independent. La finalul conflagratiei mondiale, România s-a aflat în tabãra învingãtoare, înfãptuindu-se Marea Unire, desi drumul a fost unul extrem de greu, mai ales cã aliatii României nu si-au onorat promisiunile, iar jumãtate din tarã a fost ocupatã, la un moment dat, de inamici. Nimic nu s-ar fi realizat fãrã sacrificiul suprem al soldatilor români. Raportându-ne la Vaslui, un aport deosebit la izbândã l-au avut si soldatii vasluieni care au luptat eroic la Mãrãsti, Mãrãsesti si Oituz. Mai mult, dacã încheierea oficialã a rãzboiului a fost datatã la 11 noiembrie 1918, trupele române au fost din nou chemate la arme si s-au întors acasã abia în anul 1920. Acestea au desfãsurat o campanie militarã în Ungaria care a inclus ocuparea Budapestei si o înaintare pânã la lacul Balaton, dar au trebuit si sã stãvileascã încercãrile rusesti de pãtrundere în Basarabia si ale nationalistilor ucrainieni care doreau sã ocupe Cernãutiul. Pe lângã soldatii eroi din judet, un rol important în Primul Rãzboi Mondial l-a avut orasul Bârlad, devenit pentru o scurtã perioadã de timp, noiembrie 1916 – martie 1917, o adevãratã capitalã militarã a României, datoritã prezentei Marelui Cartier General la Bârlad si Zorleni. În demersul nostru pentru întocmirea acestui articol am avut drept surse textele publicate de profesorul Marcel Proca în revista ”Elanul” si pe blogul personal, http://romanberladnicul.blogspot.ro/, dar si informatiile furnizate de profesorul Dan Ravaru. Cititi în rândurile urmãtoare mai multe despre jertfa vasluienilor în lupte si greutãtile cãrora a trebuit sã le facã fatã Bârladul în conditiile dificile ale rãzboiului.
“Actualul judet Vaslui, format din vechile tinuturi istorice Fãlciu, Tutova si Vaslui, a fost întotdeauna o zonã de mare importantã istoricã pentru Moldova si pentru România în general. Aici, în inima Tãrii de Jos a existat o traditie militarã mai intensã, mai dezvoltatã decât în alte zone ale Moldovei. Dimitrie Cantemir, în “Descrierea Moldovei”, subliniazã faptul cã moldovenii din Tara de Jos erau mult mai înclinati spre mestesugul armelor, spre rãzboi, datoritã vecinãtãtii cu tãtarii si datoritã faptului cã ei primeau cei dintâi invaziile turcesti. De altfel, Vasluiul a fost si capitala Moldovei în perioada domnitorului Stefan al doilea, 1435-1442, iar Stefan cel Mare si-a petrecut o bunã parte din anii de domnie la Vaslui, unde a emis de altfel sute de documente. Bãtãlia de la Vaslui, cea mai importantã victorie a românilor în Evul Mediu, nu s-a desfãsurat întâmplãtor aici. Traditia militarã a continuat de-a lungul secolelor chiar în perioadele când Moldova nu mai avea practic o armatã, adicã în timpul domnitorilor fanarioti. Pe atunci multi vasluieni s-au dus mercenari în Polonia, la suedezi si chiar în Prusia. Partea cea mai importantã a Prusiei, unde se afla si Berlinul, era ducatul de Brandenburg. De acolo numele de Brandabur pe care îl întâlnim în judetul Vaslui, nume care dovedeste cã strãmosii celor care poartã aceastã denumire au fost cândva în Prusia. Fapte strãlucite de arme au dovedit vasluienii si în 1877, în Rãzboiul pentru Independentã. Sergentul Turcanu, devenit în literaturã Penes Curcanul, si colonelul, apoi generalul, Cerchez sunt nume ilustrative în acest sens. În Primul Rãzboi Mondial unitãtile militare din judetul Vaslui (Regimentele II si III de Rosiori din Bârlad, Regimentul 25 Infanterie din Vaslui, 26 din Husi, precum si alte unitãti organizate pe parcursul rãzboiului) s-au acoperit de glorie. Regimentul din Vaslui s-a ilustrat în special în luptele din Transilvania si în cele de la Oituz. Rosiorii din Bârlad au executat celebra sarjã de cavalerie de la Prunaru. Cu mari jertfe au reusit sã salveze din încercuire mai multe unitãti militare românesti. În marile bãtãlii de la Oituz, Mãrãsti si Mãrãsesti, unitãtile militare din actualul judet Vaslui au înfãptuit remarcabile fapte de eroism. În privinta personalitãtilor militare existã un bogat material documentar datorat unor iubitori ai istoriei, de pildã colonelul Constantin Chiper, magistratul Nicolae Mihai, maiorul Mircea Fidcal, autorii lucrãrii “Omagiul Eroilor Judetului Vaslui”. Citez dupã aceastã lucrare o listã a marilor comandanti militari din Primul Rãzboi Mondial originari din judetul Vaslui, sau legati de acesta: în primul rând maresalul Constantin Prezan, stabilit la Schinetea, Dumesti; generalul de corp de armatã Dumitru Strãtilescu; generalii de divizie Nicolae Arghirescu, Constantin Diaconescu, Traian Epure, Ion Rãscanu, Nicolae Petalã si generalii de brigadã Gheorghe Boureanu, Lascãr Caracas, Teodor Deciu, Constantin Frimu, Gheorghe Naumescu, Silvestru Palade. Mai adãugãm numele unuia dintre întemeietorii aviatiei române, generalul de flotilã aerianã Gheorghe Negrescu si eroul de la Mãrãsesti, cãpitan Grigore Ignat. Putine judete din România se mai pot mândri cu astfel de personalitãti. În anul care urmeazã sunt preconizate în judet zeci de actiuni în cadrul cãrora, în mai multe comune, vor fi amintiti eroii din localitate si peste tot vor fi cinstite numele acestora, fiind acordate unor institutii locale. În cadrul acestor manifestãri vom redescoperi noi si noi fapte de eroism petrecute în timpul Primului Rãzboi Mondial si al luptei pentru unire. Sã mai amintim faptul cã pentru români Primul Rãzboi Mondial nu s-a încheiat în 1918. Sub influenta si prin infiltrarea bolsevicilor rusi, Ungaria s-a proclamat, în 1918, Stat al Sfaturilor, adicã sovietic si nu a recunoscut unirea Transilvaniei cu România. De aceea, pânã în august 1919, trupele române au desfãsurat o campanie militarã în Ungaria care a inclus ocuparea Budapestei si o înaintare pânã la lacul Balaton. Trupele noastre au trebuit sã stãvileascã încercãri rusesti de pãtrundere în Basarabia si ale nationalistilor ucrainieni care doreau sã ocupe Cernãutiul. De aceea, abia în 1920, eroicii militari vasluieni au putut fi sãrbãtoriti la ei acasã.”, a povestit profesorul Dan Ravaru.
sursa: https://www.facebook.com/Romanialaintalnireacucentenarul/
Imaginea Bârladului în vreme de rãzboi (noiembrie 1916 – martie 1917)
Marele Cartier General de la Zorleni era condus de Regele Ferdinand.
Pentru o scurtã perioadã de timp, noiembrie 1916 – martie 1917, orasul Bârlad a avut o importantã mai mare decât mãrimea sa (centru militar si factor de influentã politic), constituind o adevãratã “capitalã militarã” a României neocupate de inamic. Aici au activat nu numai Marele Cartier General al Armatei Române si omologul sãu rusesc pentru trupele aflate pe frontul din România, ci si Marele Cartier Regal (la Zorleni, în proximitatea Bârladului), Misiunea Militarã Francezã condusã de cunoscutul general Henri Berthelot, precum si cea rusã. În aceste conditii la Bârlad a functionat “Comandamentul Frontului Român”, regele având nominal comanda supremã pe frontul românesc, iar generalul rus Vladimir V. Zaharov fiind în functia de sef de stat major al lui Ferdinand I pentru trupele rusesti. De asemenea, si-au desfãsurat activitatea în urbe: Comandamentul Armatei a I-a române, Cartierul general al armatei a IV-a ruse, spitale de campanie, scoli militare de specialitate, diferite servicii si organisme, unitãti aflate în refacere, un lagãr de prizonieri, un aerodrom militar, depozitele de subzistentã ale Armatei a I-a române etc. Bârladul fiind situat la o distantã micã de Mãrãsesti si linia frontului, a trãit din greu proximitatea rãzboiului. Urbea era întesatã de refugiati si de numeroasele efective militare (românesti si rusesti) cantonate în localitate si în împrejurimi; iar populatia era afectatã de: necesitatea cazãrii soldatilor, rechizitii, lipsa alimentelor, speculã, frig, foamete si diferite boli. La acestea se adãugau suferintele morale determinate de rãnirea ori pierderea celor apropiati în luptã. Efortul a fost cu atât mai mare cu cât orasul nu cunoscuse o dezvoltare edilitarã deosebitã si nu dispunea de un fond de locuinte capabil sã gãzduiascã un asemenea surplus de populatie. Bârladul nu era deloc pregãtit pentru o asemenea situatie, adãpostirea institutiilor si a zecilor de mii de refugiati punând probleme deosebit de dificile. Lipsind clãdirile elegante si încãpãtoare ale Bucurestilor, gãsirea spatiilor dorite pentru comandamente militare, somitãti militare, politice ori culturale, cantonate, în refugiu sau în trecere, era foarte grea, trebuind sã fie înduplecati si proprietarii clãdirilor, unii fiind din protipendada localã. Era mai usor pentru cei care aveau cunostinte în zonã ori rude, cum a fost cazul poetului Al. Vlahutã ce si-a gãsit adãpost în casa profesorului de muzicã Eugen Bulbuc de la Liceul “Gh. Rosca Codreanu”. (…) Dintre personalitãtile marcante ale supremei institutii de comandã româneascã îi regãsim cazati în decembrie 1916 la Bârlad: pe generalul Dumitru Iliescu la cetãteanul Th. Ioan, generalul Constantin Prezan pe Strada Regalã (Casa Palade), generalul Constantin Christescu pe Bulevardul Palade, pe colonelul Paul Angelescu pe Strada M. Kogãlniceanu (la dr. Cerchez), colonelul Ioan Rãscanu pe aceeasi stradã etc. Bârladul devenise astfel un oras supraaglomerat de populatia refugiatã aici, inundat de o masã amorfã de uniforme militare românesti si rusesti la care mai apoi se vor adãuga si cele franceze. Peste tot, dar mai ales “în localurile publice, înghesuiti în cea mai scârboasã promiscuitate, se vedeau generali, colonei si o puzderie de ofiteri de toate armele si de toate gradele, lãsând impresia uitãrii datoriei ce li se impunea, de a suporta deopotrivã cu soldatul rigorile situatiei nenorocite pe care rãzboiul le crease”. La polul opus, generalul Henri Berthelot scrie cã se aflã “într-un orãsel din Moldova, care este destul de cochet”. Pamfil Seicaru, ajuns si el în retragere cu resturile unitãtii sale la Bârlad, face întristat o trecere în revistã a înfãtisãrii de atunci a orasului de care îsi aducea aminte cu drag: “Tot farmecul orasului de provincie, cu strãzile tãcute pe care trec în ritm lent oameni care se cunosc si îsi dau prietenos binete, dispãruse. O îmbulzealã de soldati, de ofiteri, de civili, în cãutare de o locuintã, de un restaurant, interesându-se de trenurile care plecau spre Iasi, agitati, vorbind tare, vociferându-si nemultumirile, crea o atmosferã de evadare trivialã, de zãpãcealã agresivã. Se simtea în toatã aceastã generalã dezordine ecoul înfrângerii care frânsese optimismul de la începutul rãzboiului”. În perioada bârlãdeanã regina Maria viziteazã depozitele militare de la garã si în repetate rânduri Marele Cartier General. Neobositã s-a ocupat de organizarea spitalelor, mai întâi la Bucuresti, Bârlad, apoi la Iasi; a mers de multe ori în vizite la spitale, a vorbit cu sute, chiar mii de soldati rãniti, pe care îi consoleazã, le oferã cadouri, un zâmbet si o fãrâmã de sperantã. Activitatea desfãsuratã ca sorã medicalã i-a adus dragostea rãnitilor si supranumele de „mama rãnitilor”. La 14/27 decembrie se deplaseazã spre Tutova si ne lasã o descriere a haosului ce domnea în zilele retragerii: “Era pe drumurile acelea tot ce se poate imagina, convoaie rusesti si românesti, refugiati, trupe automobile, unii mergând într-o directie, altii în cealaltã, iar noi nu puteam sã urmãm o cale îngustã prin mijlocul lor, pe care dãdeam în groapã dupã groapã – înaintam asa de încet, încât a trebuit sã ne întoarcem înainte sã ajungem la destinatie. Pe marginea drumului zãceau cai morti sau pe moarte”. Grãdina Publicã din Bârlad, ce depãsise simpla calitate de spatiu vegetal si de promenadã devenind ferment spiritual în anii de intensã activitate culturalã bârlãdeanã de la începutul secolului al XIX-lea, si-a mentinut acest statut si în timpul rãzboiului datoritã numeroaselor personalitãti culturale bârlãdene ori refugiate aici. Rolul cel mai important în acest sens l-a jucat Academia Bârlãdeanã ce l-a avut ca leader, în acele vremuri de restriste, pe poetul Al. Vlahutã. Generalul Eremia Grigorescu, aflat la comanda Armatei a I-a având Cartierul general la Bârlad, fãcea plimbãri seara, aici, însotit de scriitorul Radu Cozmin sau de altii. Loc de desfãtare si refugiu temporar a fost si pentru marele muzician George Enescu, care îsi va exprima ulterior nostalgia fatã de acest oras si, mai ales, fatã de linistea resimtitã în grãdina asa de frumoasã în zilele înnegrite ale pribegiei din Primul Rãzboi Mondial. Tot în aceeasi perioadã a refugiului moldav, dupã sedintele de joia ale Academiei Bârlãdene, din casa profesorului Eugen Bulbuc, datoritã oboselii, marele poet local George Tutoveanu se grãbea sã plece pentru continuarea discutiilor în Grãdina Publicã, la “sedintele de sub felinar”.
Aceasta a fost atmosfera generalã din Bârlad în perioada noiembrie 1916-martie 1917, când Marele Cartier General s-a mutat la Iasi, decizie luatã încã din luna ianuarie. Ca o concluzie, Bârladul, desi nu a avut pozitia de prim rang a Iasului, meritã totusi celebrat pentru amintirea rolului jucat în istoria nationalã, din decembrie 1916 pânã în martie 1917.
Bibliografie: ”Elanul”, Marcel Proca, Bârladul – Capitalã Militarã (noiembrie 1916 – martie 1917), An XX, nr. 187, septembrie 2017; http://romanberladnicul.blogspot.ro/; sursã fotografii https://www.facebook.com/Romanialaintalnireacucentenarul/, wikipedia.
