9 Mai – Ziua Europei, ziua Independenţei României și sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial/Ziua Victoriei
După abdicarea forțată a domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 11/23 februarie 1866, România s-a aflat într-un moment de răscruce. Instabilitatea politică internă și amenințările externe au impus găsirea unei soluții durabile pentru conducerea țării. Opinia publică și clasa politică au căzut de acord asupra necesității aducerii unui prinț străin pe tronul Principatelor Unite, pentru a garanta stabilitatea, modernizarea statului și, pe termen lung, dobândirea independenței naționale.
Colonelul (r) Constantin Cătălin Carabină
Cu sprijinul Locotenenței Domnești, organism de conducere provizorie instituit în urma abdicării lui Cuza, Ion C. Brătianu a fost trimis în Occident pentru a identifica un candidat potrivit. După refuzul lui Filip de Flandra, fratele regelui Belgiei, Brătianu i-a propus tronul României tânărului ofițer german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta a acceptat propunerea, având acordul lui Napoleon al III-lea și al cancelarului prusac Otto von Bismarck. La 30 martie/11 aprilie 1866, Locotenența Domnească a emis o proclamație prin care recomanda alegerea prin plebiscit a principelui Carol, care urma să poarte numele de Carol I. Plebiscitul organizat între 2/14–8/20 aprilie 1866 a confirmat alegerea, cu un rezultat zdrobitor: 635.969 voturi „pentru” și doar 244 „contra”. La 10 mai 1866, Carol I a sosit în București, fiind întâmpinat cu entuziasm de populație și autorități, și a depus jurământul în fața Camerei Deputaților.
Consolidarea statului și pregătirea independenței
Domnia lui Carol I (1866–1914) a fost una marcată de modernizare și stabilitate. Unul dintre primele sale acte politice majore a fost promulgarea noii Constituții din 29 iunie/1 iulie 1866, considerată una dintre cele mai democratice din Europa acelor vremuri. Prin această Constituție, Carol a jurat „a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile naționale și integritatea teritoriului”. În ciuda instabilității politice din primii ani, Carol I a contribuit la întărirea instituțiilor statului, în special a armatei, care urma să joace un rol decisiv în obținerea Independenței de Stat a României.
Drumul spre independență (1877–1878)
Redeschiderea „chestiunii orientale” prin revoltele antiotomane din Balcani (1875–1876) a oferit României contextul internațional favorabil pentru afirmarea independenței. La 4 aprilie 1877, România a semnat o convenție cu Rusia, permițând trupelor ruse să traverseze teritoriul românesc în drumul lor spre Imperiul Otoman, cu condiția respectării integrității teritoriale a țării. După ce Imperiul Otoman a bombardat localități românești la 6/18 aprilie, România s-a aflat într-un conflict deschis. La 29 aprilie/11 mai, Adunarea Deputaților a declarat starea de război cu Poarta, iar la 9/21 mai 1877, a fost proclamată Independența de Stat a României. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a rostit celebra declarație: „Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (…) nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara (…) că noi suntem o națiune liberă și independentă.” Festivitățile de proclamare a independenței au avut loc pe 10/22 mai 1877 la București, marcate prin salve de tun și un Te Deum oficiat în prezența domnitorului și a oficialităților. Tot atunci a fost instituită prima decorație românească „Steaua României”.
Cucerirea independenței pe câmpul de luptă
Independența a trebuit însă câștigată și militar. Între 12/24 și 16/28 iulie 1877, trupele române au trecut Dunărea, implicându-se activ în războiul ruso-româno-turc. În ciuda lipsei de experiență, armata română a obținut victorii importante la Grivița, Rahova, Opanez și Smârdan, demonstrând eroism și dăruire.
Recunoașterea internațională a independenței
România nu a fost invitată nici la tratativele de pace de la San Stefano (3 martie 1878), nici la Congresul de la Berlin (iunie-iulie 1878), motivul fiind nerecunoașterea sa formală ca stat independent. Totuși, la Berlin i-au fost recunoscute independența și drepturile asupra Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor, cu condiția cedării sudului Basarabiei către Rusia. Acest act a stârnit nemulțumire, fiind perceput ca o încălcare a convenției din aprilie 1877, care garanta integritatea teritorială a României. Recunoașterea oficială a independenței de către Marile Puteri a fost condiționată de modificarea articolului 7 al Constituției, referitor la cetățenie. Rusia și Austro-Ungaria au recunoscut independența în octombrie 1878.
Proclamarea Regatului României
La 9/21 septembrie 1878, Carol I a primit titlul de Alteță Regală, un pas simbolic spre instaurarea monarhiei constituționale. Trei ani mai târziu, pe 10/22 mai 1881, la împlinirea a 15 ani de la venirea sa în România, s-a proclamat oficial Regatul României, iar Carol I a fost încoronat rege. Coroana regală, realizată din oțelul unui tun otoman capturat în 1877, a devenit simbolul independenței. Cu acest prilej, Carol I a declarat: „Cu mândrie dar primesc această coroană, care a fost făcută din metalul unui tun stropit cu sângele eroilor noștri și care a fost sfințită de biserică. O primesc ca simbol al independenței și puterii României”.
9 Mai 1945 – Ziua Victoriei împotriva Germaniei Naziste
La 9 mai 1945, ora Moscovei, liderii militari ai Germaniei naziste semnau actul de capitulare necondiționată în fața Forțelor Aliate. Pentru majoritatea țărilor europene, sfârșitul războiului fusese anunțat încă din seara de 8 mai, dar pentru Uniunea Sovietică și statele din estul Europei, celebrarea a fost fixată pe 9 mai, când actul a intrat în vigoare. Conflictul mondial, început în 1939 cu invadarea Poloniei, a adus pierderi uriașe: peste 60 de milioane de morți, distrugeri colosale și genocidul fără precedent al Holocaustului. România a trecut prin două schimbări de alianță și a încheiat războiul de partea Aliaților, contribuind la eliberarea unor părți din Ungaria și Cehoslovacia. Un fapt mai puțin cunoscut este că, în ultimele luni de război, armata română a pierdut peste 170.000 de oameni în luptele împotriva Germaniei naziste, între septembrie 1944 și mai 1945, o contribuție semnificativă la efortul de război al Națiunilor Unite.
9 Mai 1950 – Ziua Europei și Declarația Schuman
Într-un discurs susținut la 9 mai 1950, ministrul francez de externe Robert Schuman propunea un plan revoluționar: punerea producției de cărbune și oțel a Franței și Germaniei sub o autoritate comună. Acest gest de reconciliere între două foste rivale istorice a stat la baza Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), actul fondator al integrării europene. Declarația Schuman afirma că: „Pacea mondială nu poate fi asigurată fără eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință”. Aceasta a devenit, prin decizia Consiliului European de la Milano din 1985, sărbătoarea oficială a Zilei Europei. Un aspect rar menționat este că Jean Monnet, părintele din umbră al integrării europene, a fost principalul arhitect al planului Schuman și a coordonat redactarea discursului din culise, într-o perioadă în care Europa era încă devastată de război și fragmentată ideologic.
România și aderarea la Proiectul European
România a devenit membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, după un lung proces de reforme democratice și economice. În 2024, țara noastră sărbătorește 17 ani de apartenență la UE, beneficiind de fonduri europene, dreptul la libera circulație și participarea la politicile comune ale uniunii. Un fapt remarcabil, dar adesea ignorat, este că România este printre puținele state UE care includ oficial 9 mai în calendarul sărbătorilor naționale, alături de Ziua Națională de 1 decembrie.
Concluzie
Ziua de 9 mai simbolizează lupta pentru libertate, demnitate și unitate, atât la nivel național, cât și continental. De la independența câștigată pe câmpul de luptă, la sfârșitul unui război mondial devastator și până la speranța unei Europe unite în diversitate, această dată reprezintă un punct de confluență între trecutul glorios și viitorul comun al popoarelor europene.
